Confruntată cu criza energetică europeană, România e și într-o criză de încredere în propriii lideri politici, în frunte cu președintele Klaus Iohannis. Abia trecut de jumătatea celui de-al doilea mandat (și ultimul), președintele înregistrează pierderi dramatice de popularitate. Un sondaj Avangarde realizat la sfârșitul lui iulie și dat publicității la începutul lunii august a.c. îl plasează la o cotă de încredere de numai 15%, sub nivelurile de care se bucură alți lideri europeni. Dacă am putea avea unele rezerve față de rezultatele comunicate de Avangarde pentru cercetările de piață comandate și plătite de PSD, nu e cazul să privim cu suspiciune și sondajele reputatului think-tank slovac GLOBSEC. Un studiu din iunie, bazat pe sondaje de opinie realizate în martie 2022, consemnează pentru președintele Iohannis o scădere de încredere de la 44%, în 2020, la numai 29% și, ceea ce e mai grav, arată că România este țara din UE cea mai dispusă la alegerea unui lider autoritar în locul unuia democrat (opțiune exprimată de 60% dintre respondenti).
Pe de o parte, procentele pot fi explicate prin lipsa culturii politice – un sondaj stradal recent, cu Vox Pops, dincolo de lipsa oricărei relevanțe statistice a metodei, evidențiază totuși ignoranța politică a tinerilor intervievați de postul TV Digi24. Ei își exprimă la unison nemulțumirea față de guvernanți, dar habar n-au cine e prim-ministrul României și, mai rău de atât, își închipuie că funcţia de prim-ministru e distinctă de cea de premier, fiind definită şi prin atribuții diferite (sic!). Nemulțumirile lor sunt însă concrete, exprimate ca atare și se cam regăsesc, din păcate, la nivelul întregii societăți. Nimeni însă, dintre oficiali, nu pare preocupat să măsoare aceste nemulţumiri și să se întrebe cine și mai ales cum le va capitaliza politic la un moment dat. Din fericire totuși, extremistul partid AUR, născut şi crescut doar din frustrări, e sfâșiat de scandaluri care, vorba lui George Simion, sunt produse “în peisajul patriotic” de “personajele toxice” din interior.
Pe de altă parte, pierderea de încredere în beneficiile democrației și în reprezentanții ei aleși (sau numiți prin proceduri democratice) își are cauza chiar în prestația președintelui, intrat într-o aiuritoare spirală a abdicărilor de la principiile pe care le enunțase ca linii directoare ale noului tip de leadership politic pe care l-a promis electoratului. Sunt principii pe care le-a reiterat când și când, în special în campaniile electorale, dar la care a renunțat total pe parcurs, schimbându-şi standardele şi ocaua, ilustrând astfel prin exemplu personal zicerea ex-președintelui Băsescu, “numai bou-i consecvent”.
De la “toleranța zero la plagiat”, invocată ritos în cazul Ponta, la promovarea și susținerea unor plagiatori, odată cu abdicarea de la criteriile de integritate academică (vezi reacreditarea școlilor doctorale care dau titluri fictive), de la toleranța zero față de corupție, la trecerea procurorilor sub control politic, de la bălmăjirea legilor Justiției şi coruperea procedurilor legislative cu drafturile celor zece legi ale securității naționale, la scandalul celor şase sute de BMW-uri cumpărate la suprapreţ de Poliția Română prin firma unui apropiat al președintelui (în timp ce Poliția Franceză, bunăoară, funcționează bien merci cu mașini Dacia Duster), de la controversatele legi ale educației, domeniu din a cărui reformare și-a făcut un pariu personal, și până la abandonarea angajamentului potrivit căruia începând din 2015 urma să pună securitatea energetică a României în centrul preocupărilor și, mai departe, până la închiderea gurii avertizorilor de integritate, șeful statului nu a “ratat” niciun derapaj de la principiile pe care el însuși le enunțase cu fermitate înainte.
Dacă adăugăm la acest bilanț negativ și conduita sa în relația cu presa – care presă, vă veți întreba, cea plătită de partide?, dar chiar şi aceste condiţii -, refuzul său de a acorda interviuri și de a susține periodic conferințe de presă cu participarea jurnaliștilor de la toate trusturile media, înțelegem adâncimea fracturii dintre dl Iohannis și cei ale căror interese s-a jurat să le apere și reprezinte.
Din păcate, această inadecvare la funcție a șefului statului a reverberat piramidal în jos, fiind tot mai evidentă și în numirile inadecvate în funcții publice, făcute de partidele la putere.
Dacă e să reținem însă și aspectele pozitive din mandatele președintelui Iohannis, atunci ele pot fi găsite în relațiile nepoticnite cu NATO și cu UE, ceea ce nu e chiar puțin după furtunile stârnite de PSD-Dragnea, dar și în apărarea fără echiovoc a minorităților în toiul isteriei anti-LGBT generate de referendumul CpF de acum patru ani!
Prea puţin, totuşi. În climatul actual de nemulţumire difuză şi de derivă, dominat de-un acut sentiment al lipsei de reprezentare politică, oboseala civică a ajuns să-și spună cuvântul. Apetitul pentru proteste se stinge, iar încercările AUR de a-l monopoliza înrăutățesc și mai mult situația.
Privim spre alegerile din 2024 cu o strângere de inimă. Se vorbește în ultima vreme despre o confruntare finală pentru Cotroceni între Laura Codruţa Kovesi și Mircea Geoană, deși niciunul dintre prezumtivii competitori nu și-a exprimat intenția de-a candida, doamna Kovesi infirmând-o chiar categoric. Dar, vorba italianului, se non è vero, è ben trovato. Cei doi ar ridica miza alegerilor şi ar da calitate, conținut adecvat și limpezime dezbaterilor electorale. Lor nu li s-ar mai putea reproşa lipsa de cultură politică şi instituţională, dat fiind că ambii s-au rodat în prestigioase instituții europene sau internaționale.
În fond, speranța ar trebui să moară ultima.
