Acest articol este disponibil și în English (Engleză)
În fiecare an, începând cu 2005, pe 27 ianuarie este marcată ziua în care, în 1945, Armata Roșie a eliberat Auschwitz, cel mai mare lagăr nazist de exterminare, unde au fost omorâți peste un milion de oameni, marea majoritate evrei, ca Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului.
Auschwitz a devenit simbol al Holocaustului, genocidul planificat și sistematic pus în practică de Germania nazistă și aliații săi, printre care și România, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939–1945), în principal împotriva evreilor, dar căruia i-au căzut victimă și alte grupuri etno-rasiale (romi, polonezi, ruși etc.), persoane cu handicap sau cu orientare sexuală diferită (homosexuali).
Holocaustul nu a început brusc cu Al Doilea Război Mondial, el este rodul unei ideologii – nazismul – care a evoluat de la primul document programatic – Mein Kampf, cartea autobiografică / manifest a întemeietorului acestei ideologii, Adolf Hitler – la genocidul cu metode industriale ajuns la apogeu în prima jumătate a lui 1944.
Pentru Hitler, evreii au constituit de-a lungul întregii sale vieți adulte o obsesie și o țintă a unei uri patologice, a unei minți ghidate aproape exclusiv de teoria conspirației și în a cărui demonologie evreii constituiau originea tuturor relelor.
Așa cum spuneam, Holocaustul nu a început predominant cu violență fizică, ci cu persecuții împotriva evreilor, care s-au materializat mai întâi în legile rasiale de la Nuernberg (1935) care izolau persoanele cu origini evreiești de restul populației, în principal prin interzicerea căsătoriilor mixte, iar mai apoi prin excluderea practic totală a evreilor din viața publică a Germaniei.
România, pe urmele Germaniei
Holocaustul nu a avut însă loc numai în Germania, ci și în țările aliate, printre care România a fost fruntașă ca număr de victime. Prima măsură discriminatorie oficială a fost decretul 156 din 27 ianuarie 1938, adoptat de efemerul guvern condus de Octavian Goga, secondat de patriarhul antisemitismului românesc, A.C. Cuza, act legislativ care a deschis calea retragerii cetățeniei a 225.222 de evrei din totalul de peste 800.000 câți număra România la acea vreme.
A fost primul act de discriminare împotriva evreilor comis de statul român după 1923, când evreii primiseră cetățenia română (la presiunile marilor puteri occidentale) și a deschis calea unor persecuții pe scară largă inițiate de statul național-legionar începând cu 6 septembrie 1940, deși acte de violență ucigașă au avut loc și la Galați și Dorohoi în zilele de 30 iunie și 1 iulie 1940.
Acela este practic momentul în care a început în România și violența fizică susținută împotriva evreilor, care s-a transformat în omor în masă în timpul Pogromului legionar din București (21–23 ianuarie 1941), iar genocidul s-a declanșat odată cu intrarea României în război, alături de Germania nazistă, mai întâi cu Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (iunie–iulie 1941) și apoi cu omorul în masă în Basarabia, Bucovina, Herța, Dorohoi și Transnistria pe tot parcursul celei de-a doua jumătăți a lui 1941 și a primei jumătăți a lui 1942.
Vara lui 1942 a constituit momentul în care politicile Germaniei și României față de evrei au început să fie divergente. În timp ce naziștii au început – după Conferința de la Wannsee, din 20 ianuarie 1942 – faza industrială a Holocaustului, prin gazarea în masă, Antonescu, care practicase, ca și naziștii, Holocaustul prin gloanțe în teritoriile recuperate sau ocupate în Est, a redus zelul său genocidar, iar după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943) s-a mulțumit, în general, să gestioneze situația evreilor și a romilor deportați în vara lui 1942 în Transnistria, pe care a început să-i repatrieze pe măsură ce frontul înainta spre Vest, odată cu ofensiva permanentă a Armatei Roșii.
Germanii, în schimb, au apăsat pe pedala accelerației genocidului și, după ocuparea Ungariei și nordului Transilvaniei, au organizat o adevărată hecatombă care a dus în mai puțin de un an la moartea a aproape jumătate de milion de evrei.
Desigur că pe Antonescu (arestat, judecat, condamnat la moarte și executat după război) nu-l exonerează atitudinea pragmatică din anii 1943–1944, pentru orgia violenței care a dus la moartea a peste un sfert de milion de evrei și peste 10.000 de romi.
România a avut între 1940 și 1944 un guvern care a practicat un antisemitism programatic, sistematic și violent, chiar dacă nu la scara și modul metodic practicate de naziști.
Lecția trecutului nu trebuie uitată
Se pune întrebarea – de ce ar trebui generațiile de azi să fie interesate de ceea ce s-a întâmplat acum 80 de ani? La urma urmei, Holocaustul a fost responsabilitatea regimului Antonescu, nu a poporului român din acea vreme și cu atât mai puțin a generațiilor de azi.
Un sondaj recent realizat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” arăta că 59% dintre cei chestionați îl consideră pe Antonescu un mare patriot, în timp ce 40% nu sunt deloc interesați de Holocaust. Astfel de atitudini nu denotă doar o slabă informare și confuzie, ci, în ultimă instanță, și o lipsă de empatie, care nu cadrează cu o societate democratică consolidată.
Populismul și extremismul merg adesea mână în mână cu antisemitismul și negarea Holocaustului, iar mentalitatea resentimentară, bazată pe conspiraționism, duce în mod necesar la subminarea democrației.
Echivalarea Stelei Galbene pe care mulți evrei au fost obligați să o poarte în timpul Holocaustului (și care de cele mai multe ori echivala cu o condamnare la moarte) cu restricțiile anti-COVID în propaganda anti-vaccinistă este doar un exemplu unde se poate ajunge atunci când această crimă abominabilă este aruncată în derizoriu de o masă de ignoranți manipulați de o mână de răuvoitori.
Așadar, Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului trebuie să fie un prilej de cinstire a victimelor de acum 80 de ani, a supraviețuitorilor care s-au stins de atunci și a ultimilor reprezentanți în viață ai unei categorii de oameni condamnați la exterminare pentru simplul fapt că s-au născut în sânul unui grup etno-religios indezirabil. Cu acest prilej, trebuie să ne reamintim de ce urgie au fost capabili atunci oamenii și nimeni nu garantează că așa ceva nu se va repeta.
Foto articol: Cadavre ale evreilor din Trenurile Morții, România, iulie 1941, Muzeul Memorial al Holocaustului, Washington DC
