Acest articol este disponibil și în English (Engleză)
Filmul „Don’t look up” (Adam McKay, 2021), încă vizibil pe Netflix, a stârnit chiar pasiuni. Unii l-au apreciat și l-au considerat esențial pentru timpurile pe care le trăim; alții, din contră, l-au etichetat drept facil, frivol și superfluu.
Nu cred că trebuie să fim atât de tranșanți și radicali în judecarea unui film. Dintre toate cele de mai sus, în niciun caz nu mi se pare superfluu. Ci, dimpotrivă, chiar necesar. Pentru a ne mai zgudui puțin. Pentru a ne scoate din propriile ficțiuni în care am ajuns să trăim, cu atât mai mult în perioada pandemiei, ignorând realitatea apăsătoare de sub nasul nostru.
Cred că trăim într-o lume în care ascunsul capului în nisip precum struțul și eludarea evidențelor, ca în „Hainele cele noi ale Împăratului”, sunt atitudini cotidiene. În locul lor, preferăm ficțiuni aparent mai confortabile, mai mult sau mai puțin pe tiparul gândirii fiecăruia dintre noi, cu care ne-au sedus unii și alții. „Punem botul” mai curând la plăsmuiri după chipul și asemănarea dorințelor noastre decât la realități indezirabile.
În „Don’t look up”, vestea sfârșitului apropiat al lumii, care urma să se întâmple în aproximativ 6 luni, din cauza unei comete care ciocnea pământul, distrugând toate formele de viață, reprezintă o asemenea realitate. Când profesorul Randall Mindy (Leonardo DiCaprio) și Kate Dibiasky (Jennifer Lawrence), doctoranda sa care descoperise cometa, spun președintei SUA, Janie Orlean (Meryl Streep), și staffului acesteia că lumea urmează să se sfârșească, nimeni nu se obosește să-i creadă. La fel se întâmplă atunci când cei doi încearcă să facă același lucru într-un show de televiziune. Fiecare dintre interlocutori este obsedat de propria agendă, de micile lui daraveli personale: președinta de campania ei și de cum să nu-și contrarieze sponsorul, cele două gazde ale emisiunii de televiziune de audiență, cancanuri și umor facil. Vestea sfârșitului lumii e pasată de colo până colo ca un șoarece mort. Nici măcar nu aduce mai multă audiență decât o vedetă pop care s-a certat și apoi s-a împăcat cu iubitul, prezentă și ea în emisiune. Milionarul tech Peter Isherwell (Mark Rylance), sponsorul președintei, portretizat caricatural între sărac cu duhul și genial într-ale businessului într-un fel intuitiv și egoist, nu e interesat în primul rând de siguranța locuitorilor planetei, ci de oportunitățile lui de îmbogățire: de minereurile care pot fi extrase din cometă. El și președinta opresc fără mustrări de conștiință racheta care urma să distrugă cometa, încercând apoi propria lor variantă, care și ea dă greș.
Dincolo de autorități, oamenii obișnuți sunt văzuți ca neștiutori, dezinteresați, ușor de manipulat. De-abia când cometa ucigașă se află sub nasul lor, doar unii dintre ei încep să înțeleagă ce li se-ntâmplă și să realizeze sfârșitul iminent. Chiar și atunci numai o mică parte se revoltă și mai încearcă să facă ceva ca să împiedice catastrofa. Nici vorbă de unanimitate ori solidaritate.
În condițiile unei asemenea omeniri, sfârșitul lumii nu are cum să fie decât inevitabil, pare să fie concluzia filmului și semnalul lui de alarmă. Ceea ce le rămâne, totuși, oamenilor, dacă nu se trezesc miraculos la un moment dat, e cum îi prinde acest sfârșit: măcar au de ales dacă asta se întâmplă cu demnitate, cu iubire și credință sau pur și simplu la voia întâmplării. Sfârșitul filmului nu e optimist, dar mi se pare că oferă o soluție viabilă: dacă nu putem salva lumea de propria-i inconștiență, putem măcar să ne păstrăm umanitatea, cu valorile ei cu tot, până la final.
Trailer
