Prin vămile țării trec de-a valma, în șiruri interminabile, hăinuțe roz, căciulițe albastre, brațe încărcate cu bagaje, fețe încă ude de lacrimi sau luminate de scurta bucurie a câte unei regăsiri.
Empatia a adus la granițe ajutor umanitar încă din primele clipe. Obișnuiți cu inerția statului de la Colectiv încoace, românii s-au organizat singuri, pe Facebook, pe WhatsApp, și au pus în mișcare o linie de sprijin continuă, oferind mâncare, apă, medicamente, cartele telefonice, transport și adăpost familiilor care au reușit să se salveze.
Dar ele sunt cele care stăteau suficient de aproape de frontieră. Cele care au avut mașini sau posibilitatea de a merge cu o mașină. Cele care și-au dat seama la vreme că e mai înțelept să plece. Cele care au lăsat în urmă soți, tați, frați.
Între Donbas sau Harkov și România sau Republica Moldova, pe oriunde ai lua-o, sunt sute de kilometri, dintre care mare parte sunt în zona fierbinte a războiului; Kievul e la 500 de kilometri de graniță. Distanțe mari pentru zile de pace, cu o infrastructură rutieră bună, ele sunt imposibile pe timp de război. Și ar trebui să le parcurgă femei cu copii în brațe, fete și bunici, printre soldații ruși și bombele lor.
Inimaginabilul se petrece deci în tăcere între granițele incerte ale Ucrainei: în blocurile sovietice din orașe, în suburbiile bombardate, printre dărâmături, în tunelurile metroului, acolo unde se nasc, într-un firesc implacabil, bebeluși care nu pot să aștepte ca puterile lumii să facă ceva să oprească oroarea.
