Televiziunile fac, de câteva zile, doar trei lucruri: întreabă mamele cu copii în brațe despre soții rămași în Ucraina bombardată, ne transmit discursuri și fragmente de întruniri de oameni la costum și ne arată clipuri ale dezastrului inimaginabil lăsat la ordinul fără noimă al unui dictator. Nici n-ar putea altfel: ororile se petrec atât de aproape de noi.
Între timp, în sufragerii, ochi sub frunți încruntate consumă literatură de scroll, degete discută frenetic cu alte degete pe mesagerii, se dau telefoane în vreme ce mâinile toacă legumele pentru ciorbă, linkuri sar din ecran în ecran și panica își face loc și crește ca o cocă otrăvită, alături de oboseala mentală a pandemiei care abia ce părea că trece, când, uite, a început un război.
Două teme apar continuu în conversațiile frenetice din casele românilor: ce facem dacă vine și la noi războiul și ce facem dacă Putin, în demența pe care acum o vedem cu claritate, decide să facă pasul interzis: bomba atomică.
De la rucsacul de urgență și plinul mașinii la un preț al combustibilului care doar confirmă temerile și golește cardurile, la identificarea adăposturilor pline de biciclete și murături de sub blocurile comuniste, românii le discută pe toate. În fiecare gospodărie se învață în acest moment temeinic toată fizica și chimia ratate în anii de școală, se dispută istoria și geografia cu degetul pe atlasul copilului, se scriu tratate de geopolitică pe Facebook, așa cum s-a revoluționat și medicina vreme de doi ani aproape întregi.
Ce nu discută românii, pentru că spațiul public e ocupat cu cele două frici direct alimentate de psy-ops, este igiena mentală într-o baie de cortizol.
Ce nu discută românii, pentru că toată comunicarea în spațiul public a ales câte o tabără și nu mai are nimeni timp de analize la rece, este că ambele teme sunt, în acest moment, mult amplificate.
Ucraina vrea să ne temem de un război în țară. Este atât de plauzibil să se ajungă la asta, încât nu trebuie să facă altceva decât să atragă prin orice mijloace atenția la ororile ce se întâmplă chiar în vecinătatea noastră. Doar în tricou sau hanorac, Zelenski e uman și ni se uită în ochi, în timp ce copiii Ucrainei strâng în brațe ursuleți de căpătat în câte un cort albastru. Așa mobilizezi un popor vecin să ceară celor puternici mai mult decât sancțiuni și luări de poziție și discursuri la cravată. Așa mobilizezi un popor vecin să fie solidar cu suferința celor ce vin din iadul bombardamentelor. Lacrimogen și exagerat? Când cad bombe peste blocuri și școlile unde mergeau copiii din ele, nu e nimic exagerat. Ucraina ne induce panică, și are datoria s-o facă. E despre supraviețuire.
Știind asta, putem respira și decide cu rațiune și cu ceva mai mult calm să facem exact ce trebuie făcut: să ajutăm.
Putin însă induce alt fel de panică. O panică rece, care nu are niciun fir empatic, cum e panica plină de căldură umană pe care ne-o insuflă comunicarea de criză ucraineană. Putin și complicii lui vorbesc despre moartea lumii, și o fac cu o lejeritate care ne îngheață sângele. În curtea școlii, bătăușul temut își păstrează poziția cu amenințări și câte o bătaie aplicată unei victime ce nu se poate apăra, iar asta se numește bullying.
În curtea globală, ăsta e terorism.
