Gara de Nord din București este un punct de tranzit prin care trec în acest moment mulți dintre cei care au reușit să iasă din Ucraina.
Vin trenuri pline continuu, începând cu dimineața devreme, iar ultima garnitură sosește după zece noaptea.
foto AUREL RAPA
În Gara de Nord n-o să vedeți emoții și nici lacrimi – toți cei ce ajung aici sunt calmi, lucizi, cu planuri și trasee pe care le au în vedere, și foarte, foarte obosiți.
FOTTO AUREL RAPA
În Gara de Nord funcționează deja puncte de informare, respiro și ajutor, unde voluntari și autorități fac tot ce se poate pentru a aduce puțin confort refugiaților, dar și soluții concrete pentru nevoile lor.
FOTO AUREL RAPA
Sunt și translatori, dar nu-s îndeajuns, așa că se împart cum pot pentru a media comunicarea între refugiați, autorități și voluntarii care caută frenetic soluții pentru transport, cazare și rezolvarea situațiilor particulare ale fiecăruia.
Unii n-au pașapoarte sau au, dar nu toți din familie, unii au în brațe câte un câine și nu știu în ce condiții pot ieși cu el din țară, alții încearcă să ajungă cât mai departe în Europa, unii sunt așteptați undeva, în lume, de câte cineva, prieteni, rude, mulți au plecat fără să aibă nimic asigurat, doar să se salveze, unii lasă copiii și vor să se întoarcă în țara lor să fie de folos acolo sau să fie cu cei ce n-au putut pleca.
FOTO AUREL RAPA
Toate aceste situații sunt adresate de voluntari, după cum apar.
Fiecare dintre cei cu veste reflectorizante sau bandă pe braț se orientează și ajută – nu are nimeni timp de instrucțiuni, iar noii veniți devin eficienți după ce stau un timp, observă și își dau seama cum pot să fie ei înșiși de folos.
Unii doar aduc și lasă produse folositoare, de la alimente la săpun și pastă de dinți. Unii înțeleg iute că trebuie să ducă rapid alimente și apă la câte un autocar care tocmai pleacă, alții se asigură că în sălile de așteptare se găsesc constant cele de trebuință, unii desfac baxuri, alții fac ordine, unii duc gunoiul, unii stau cu copiii sau au grijă să nu plece hai-hui, fără mamele ocupate să explice translatorului ce drum vor să apuce.
Transportul este nevoia acută, iar voluntarii încearcă să-l asigure orientând refugiații spre trenurile cu bilet special, fără taxă, sau zborurile gratuite, dar și intermediind servicii contra cost pentru cei ce nu pot aștepta un loc liber sau cei ce nu pot zbura și trebuie să aleagă o cale terestră, una dintre cauze fiind lipsa pașapoartelor biometrice.
FOTO AUREL RAPA
În sălile de așteptare se fac liste și grupuri și trasee pentru a umple autocare, se caută opțiuni, se dau telefoane.
Se fac multe apeluri și pe grupurile de ajutor de pe Facebook, unde, deși s-au strecurat și cei care deturnează discuțiile și încurcă intenționat, oamenii reușesc să se implice și să ajute cu o promptitudine și dedicare uluitoare.
Nimeni nu stă locului, nici după miezul nopții, nici măcar copiii, care se joacă sau cer atenția mamelor care discută cu voluntarii, căutând să-și planifice drumul.
Puțini sunt cei ce picotesc în așteptarea altui tren sau a unui autocar, și pentru mulți este nevoie de cazare, pe termen mai lung sau mai scurt, uneori și pentru un somn de câteva ore între tren și transportul către următorul punct, în țară, spre granițele vestice, sau direct în afara României, spre Germania, Austria, Franța, Spania.
În plus, după ore pe drum, oamenii au nevoie și de ceva mâncare și de băut, așa că sendvișurile se consumă rapid odată cu fiecare tren care vine în gară dinspre Iași, Suceava, Galați sau Chișinău.
Unii refugiați țin post. Alții caută să-și hrănească și să-și liniștească copiii, așa că bananele și sucurile mici, cu pai, se epuizează constant.
Refugiații mai au nevoie și de încărcarea bateriilor telefoanelor, dar asta e greu de făcut, pentru că au nevoie să le folosească tot timpul, iar prelungitoarele disponibile nu sunt în zona scaunelor din sălile de așteptare. Unii dintre ei au deja cartele primite gratuit la intrarea în țară, cu numere de România.
