Dezumanizarea e un mecanism periculos.
E o tehnică perfidă, la îndemână și prea ușor de folosit, care a făcut posibile toate atrocitățile istoriei. Un genocid nu-i posibil fără ca semenilor a căror viață este smulsă să nu le fie răpită întâi, cu un cuvânt, umanitatea. Un simplu cuvânt, pus etichetă pe om, e suficient să-l trimită la distanța lui “noi versus el”, și e destulă falia asta artificială încât să dizolve tabuul natural: să nu-ți ucizi aproapele.
Așa, unealta morții – soldatul, plutonul, tanchistul, lunetistul – nu mai ucide un om, ucide un vierme. Nu mai bombardează o casă, ci un cuib de șoareci. Nu mai distruge un oraș, ci măruntaiele Răului, în care colcăie conspirativ dușmanii poporului, iar spre ei arată cu degetul Vodă sau Fuehrerul, împăratul sau țarul, de la înălțimea legitimă a tronului sau din fundul blindat al vreunui buncăr.
Circulă de două zile pe internet o poveste a unei bătrâne care ar fi ucis opt soldați ruși oferindu-le prăjituri cu raticid. Cum s-or fi denumit ei oare în mintea babușkăi? Golani? Jigodii? Șobolani? Ce om drag a îngropat ea înainte de vreme acum sau în alte timpuri și câtă ură să fi adunat o femeie la vârsta îngăduinței înțelepte, ca să poată duce la capăt, civil, actul cumplit al morții? Iar dacă a putut otrăvi cu sânge rece opt oameni, ce e pentru ea cel care stă în buncăr și apare din când în când la televizor, la comanda căruia sunt uciși în continuare copii, femei, bătrâni, în teatre, în case și în maternități bombardate?
Pusă față în față cu el și înarmată cu un samovar și o cescuță de porțelan, bătrâna ar servi, fără să clipească, istoria și viitorul lumii.
Dar asta ar fi posibil nu pentru că umanitatea lui Putin ar fi fost confiscată de propaganda cuiva. El singur, prin tot ce a făcut și continuă să facă, a ținut morțiș să arate unei lumi îngrozite că dintru început nu exista în el umanitate. Putin și-a decupat singur din harta însângerată a Ucrainei eticheta de criminal de război, cum a făcut și în trecut, doar că, dintr-un motiv sau altul, Occidentul n-a fost atent și n-a văzut prea bine.
Orice individ rațional se întreabă, legitim, ce mecanism s-a defectat într-un individ care face rău altora cu intenție. O ființă umană nu poate trăi cu sine știind că a făcut rău de moarte altei ființe umane. Cel care viețuiește cu asta, cu decizia de a fi ucis sute de copii și de a fi distrus milioane de vieți, pare departe de a fi om.
Azi omenirea, în șoc, poate se așteaptă uneori, când îi vede învelișul pudrat la televizor, să înceapă să-i iasă la iveală, prin vreo crăpătură a machiajului, adevărata înfățișare. Ne-ar îngrozi, dar nu ne-ar surprinde să-i vedem într-o zi trăsăturile topindu-se în direct, doar ca să iasă de sub ele o formă de coșmar.
Iar dacă s-ar întâmpla asta, ne-ar fi mai simplu, tuturor, să înțelegem.
