Gând de rând

“Fițe” de refugiați

O femeie ucraineană i-a mulțumit acum câteva zile unui român. Asta e ceva atât de obișnuit zilele astea, încât am învățat cu toții ce înseamnă dyakuyu și spasybi. Femeia a scris public, pe Facebook, într-unul dintre grupurile de ajutor, cum a primit bani pentru combustibil. A pus și poza. Iar ca să poată face poza, a ținut bancnotele în mână.

Ce n-a știut femeia asta e că n-ai voie să ai manichiura făcută dacă ești refugiată. Dacă îți cade o bombă pe stradă, ca să nu te vorbească tot Facebookul, trebuie neapărat să scoți din sertar acetona și să freci temeinic și să cureți orice urmă de ojă înainte să fugi încotro vezi cu ochii cu ce ai pe tine, și să te ferească Sfântul Opinie să fi avut manichiură cu gel.

Când nu sunt ocupați să scandalizeze opinia publică cu unghii făcute, păr curat și vopsit și haine care nu-s zdrențe, la graniță și prin gări, refugiații mai fac și fițe.

*

O fetiță de cam zece ani se apropie împreună cu un băiețel de cam aceeași vârstă de tejgheaua Sălii 2 din Gara de Nord*. Amândoi se uită la ambalajele produselor puse acolo special să-și aleagă și nu par încântați. Le ofer biscuiți și napolitane, dar nu le spun nimic ambalajele noastre – copiii nu știu ce-i în ele, iar traducătorii sunt deja ocupați cu alți refugiați. Supa cremă de roșii e într-o cutie neagră. În sendvișuri habar n-au ce este, iar eu, în afară de “sîr” (n.r. – brânză) nu știu alt cuvânt. Probabil caută un pic de confort, așa că îmi dă prin cap că mai sunt în spate câteva croasante cu ciocolată, așa că le aduc, și patru mâini de copil se întind imediat să le ia. Le-am dat și câte un suc de portocale cu pai.

În acest moment, acești copii sunt smulși din casele lor, dintre jucăriile lor și din paturile lor, și au ajuns prin corturi și prin gări, au mâncat de foame mâncare ce nu le este familiară, au băut apă de sete, și sunt în șoc post-traumatic. Acești copii trec prin toate stările posibile, de la dor la frică, de la crize emoționale la apatie. Am văzut un desen făcut zilele astea de un astfel de copil, cu un avion și o mașină și un om cu o pușcă. Ei au acum nevoie de tot ce le poate alina măcar și cu puțin stările prin care trec, și uneori e atât de simplu să aduci puțină bucurie doar cu un ou de ciocolată și o cola, în loc de supă și sendviș.

*

O femeie de vreo 40 de ani caută pentru mama ei ceva de post. Orice să fie, dar de post. Am avut să-i dau tocană de legume la borcan, adusă de cineva care s-a gândit, cu inima, că or fi pe lume și cei care nu consumă carne.

Bătrâna asta mofturoasă, cu părul alburiu și subțire ca ața, se salvase împreună cu nora. Ținea post, că așa putea ea să simtă că nu stă degeaba, că e de ajutor într-un fel, în vreme ce fiul ei rămăsese să lupte în țară. Postul, gest sacru, nu are nicio urmă de moft. Este vital pentru psihicul celor care îl practică.

*

O femeie de vreo 50 de ani întreabă, timid, dacă se poate să primească ceva fără zahăr. Este diabetică și se bucură de supa de pui, pe care ne roagă să i-o încălzim.

Femeia asta îndurase zile de frig pe drum, ninsoare în vamă, apoi iar drum și frig. Până să i se încălzească supa, a primit un ceai negru fierbinte, pe care l-a băut fără să sufle peste el, cu înghițituri mari, din paharul de plastic. Apoi a mai primit unul, pentru că se vedea că ar mai vrea, dar nu îndrăznea să mai ceară.

*

Fug de groaza morții oameni în situații diverse, care reacționează așa cum pot ei. Cât am fost voluntar în Gara de Nord am văzut de toate, de la șoc post-traumatic la manifestări de credință, de la probleme medicale diverse la simpla nevoie de a se încălzi puțin. Oamenii ăștia nu fac mofturi la hrana primită, ci aleg, dacă pot alege, ce le este de folos. La fel și în cazul hainelor. Nu știe opinia publică mai bine decât individul ce are individul nevoie. Nu poate opinia publică să stabilească ținuta corectă atunci când fugi de bombe. Nu e treaba opiniei publice dacă refugiatul a scăpat din infern pe jos sau cu o mașină. Nu are dreptul opinia publică să califice ca mofturi gesturile sacre, făcute în credință.

Tot narativul ăsta, al refugiatului avut, mofturos și fițos, nu-i al fibrei românești. El e plantat și cultivat de agenții propagandei lui Putin în solul fertil al răutății umane, cu scopul de a obosi opinia publică și de a compromite eforturile umanitare.

Putin vrea să ignorăm drama oamenilor pe care i-a alungat din case și din patria lor.

Putin vrea să credem că oamenii ăștia “nu merită”, pentru că fiecare femeie, odată oprită din goană, va fi dat telefon soțului, fratelui, tatălui și îi va fi spus: “Suntem bine. În siguranță. Nu ne e frig. Românii sunt prieteni, sunt primitori și buni”.

Iar Putin nu vrea ca soțul, fratele, tatăl să audă asta. Pentru că, dacă aud asta, soțul, fratele, tatăl vor căpăta puteri noi să lupte, pentru ca într-o zi femeile lor cu unghii frumoase și copiii lor mofturoși să se poată întoarce. Acasă.

—–

* toate situațiile de mai sus sunt de săptămâna trecută, din punctul de tranzit din Gara de Nord.

Autor

Alina Voinea

Antreprenoare, activistă pentru drepturile persoanelor aflate în dificultate, mamă. Președinta Asociației SUPRA și inițiatoare a proiectului civic „CereUnManual”, prin care se asigură manuale școlare adaptate și accesibile pentru copiii cu cerințe educaționale speciale. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea București, master la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială în cadrul aceleiași universități.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 0
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile