Politică Editorial

Pentru negaționiștii și minimalizatorii Holocaustului: iată ce reacții provoacă afirmațiile voastre

Evrei la trecerea Nistrului în deportare, Foto: Muzeul Holocaustului Washington

Am scris nenumărate articole despre Holocaust și despre negarea acestuia. Am explicat de ce această negare este incriminată în legislația mai multor state, printre care Germania și România, țările responsabile de cel mai mare număr de victime evreiești în perioada 1939 – 1945.

Cât privește exterminarea evreilor din Ungaria și nordul Transilvaniei, aceasta a început numai după ocuparea de către Germania nazistă a Ungariei pe 19 martie 1944, iar operațiunea de deportare a fost coordonată personal de locotenent-colonelul SS, Adolf Eichmann. Autoritățile ungare au colaborat și fără participarea jandarmeriei această deportare nu ar fi fost posibilă.

Până la acea dată liderul Ungariei, Regentul Miklos Horthy, refuzase solicitările lui Adolf Hitler de a-i preda pe evreii din Ungaria pentru deportare în lagărele de exterminare din Polonia ocupată, cu precădere la Auschwitz. Horthy a reușit chiar să oprească temporar deportările de evrei în vara lui 1944, iar pe 15 octombrie 1944 a declarat ieșirea Ungariei din război. El a fost imediat destituit, arestat de naziști și înlocuit cu Ferenc Szalasi.

După război, în timp ce Szalasi a fost judecat, condamnat la moarte și executat pentru rolul său de colaborator al naziștilor, Horthy, care a depus mărturie în procesele de la Nurnberg, a fost arestat dar nu a fost judecat, a emigrat în Portugalia unde a murit la Estoril, același oraș unde și-a sfârșit viața și regele Carol al II-lea.

Evreii uciși în Ungaria și nordul Transilvaniei sunt trecuți în responsabilitatea Germaniei naziste, deși statul ungar a fost complice în Holocaust. Toate aceste au fost documentate de Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim și de Muzeul Holocaustului al Statelor Unite de la Washington.

Am explicat cu detalii care este justificarea juridică a acestei incriminări, în esență că ea reprezintă o incitare la ură, în special împotriva evreilor, care-i face vulnerabili în fața agresiunii antisemiților, o categorie de oameni a cărei origine se pierde în negura vremurilor.

Reacția la aceste articole a fost în mare măsură negativă sau chiar ostilă. Voi da aici câteva exemple dintre cele mai “civilizate”, pentru că există destule care nu pot fi citate, fiind de-a dreptul penale:

În Germania nazistă făceai pușcărie pentru o opinie. În Germania de azi o femeie ajunsă la o vârstă la care este imposibil sa nu ai deteriorări cognitive face pușcărie pentru o opinie. Care este diferența calitativa dintre cele doua situații?

Mie mi-e puțin neclar cum cineva poate fi condamnat pentru că nu crede ceva. Nu prea înțeleg cum ți se poate impune ce să crezi.

Dar oare raportul lui Ellie Wiesel este credibil? În astfel de rapoarte și comisii ale Holocaustului, se vorbește de zeci de mii, sau sute de mii de evrei uciși, dar unele surse arată că nu erau atâția evrei în zona Basarabiei și Odessa. Dacă se mai ia în calcul și supraviețuitorii deja se ajunge la o sumă de peste un milion de evrei. Asta ar însemna că jumătate din totalul populației era de origine ebraică, de aceea astfel de rezultate par exagerate.

Am înțeles că e o lege care condamnă asta. Ar trebui făcută una care să îi condamne pe cei care cred că Pământul e plat sau pe cei care povestesc întâlnirile cu reptilienii. Apropo, s-a gândit cineva să facă o lege împotriva celor care se cred Napoleon?”

Cei care reacționează în acest mod se gândesc exclusiv la drepturile lor, în special la dreptul de liberă exprimare. În niciun moment nu se gândesc la supraviețuitorii Holocaustului, la urmașii acestora sau la oamenii de bună credință, pentru care Holocaustul a constituit o crimă abominabilă, unică în istoria omenirii prin meticulozitatea cu care a fost pregătită și fanatismul cu care a fost executată.

Și atunci m-am gândit să le dau cuvântul acelora care trebuie să suporte afrontul pe care îl reprezintă negarea sau minimalizarea Holocaustului.

Andrea Ghiță, jurnalistă, Cluj, cu rude deportate și exterminate la Auschwitz

  1. Mă frustrează și mă nemulțumește întrucât îmi dau seama că, în ciuda a tot ceea ce am făcut  – am realizat filme și am scris articole, am tradus cărți despre Holocaust, – nu am făcut suficient de bine ca să conving negaționiștii.
  2. Mă întristează pentru că îmi dau seama că oamenii nu învață din greșelile istoriei.
  3. Totuși, nu  mă deznădăjduiește pentru că îmi dau seama că nu poate exista unanimitate în opinii, iar negaționiștii reprezintă un procentaj destul de mic.
  4. Aș fi revoltată dacă negaționiștii ar ajunge la putere și ar trebui să trec la fapte (în ilegalitate, probabil).

Evrei unguri sosesc la Auschwitz. Foto Muzeul Holocaustului de la Washington

Vlad Solomon, jurnalist și scriitor, Israel, cu rude deportate și exterminate în Transnistria

Mie mi-e deja lehamite de negaționiști, e o luptă cu morile de vânt. Am descoperit foști colegi antisemiți, pe care nici nu-i bănuiam, fiind mândri de Antonescu și patriotismul său.

Edith Aldea, fiica unor supraviețuitori ai Holocaustului din Basarabia și Transnistria

Nu pot înțelege ce cum unii neagă Holocaustul. Sunt născută în 1945 după ce tatăl meu s-a întors de la munca obligatorie în Basarabia pe care a prestat-o între 1942 – 1944. Am crescut toata viața în umbra celor întâmplate la Edineț și Moghilev. Părinții mei spuneau că eu sunt victoria lor împotriva naziștilor.

Geta Neumann, cu rude deportate și exterminate la Auschwitz

Mă doare și mă întristează mult, gândindu-mă la bunicii si unchii mei care au pierit în Holocaust, la mama mea care a supraviețuit și a fost traumatizată până la sfârșit. Parcă cineva vrea cu înverșunare să le șteargă amintirea. Mă uimește că cineva poate fi atât de refractar la date și dovezi și îmi dă un sentiment de neputință și de groază că oamenii nu sunt capabili să învețe și istoria s-ar putea repeta. Și se repetă mereu în alte forme.

Ariel Lifshitz, Israel, cu rude deportate și exterminate în Transnistria

Este un aspect pur istoric, faptic.  Cum poți sa negi ca au murit milioane de oameni?!  Bunicul meu a fost omorât în Transnistria, it’s a FACT. La fel, sunt mărturii și statistici clare, în milioane. Vorbim de fapte ce s-au întâmplat în viața părinților noștri, nu acum 1000 ani.  Sunt marturii clare.  Sunt înregistrări la Starea Civilă, etc.    Deci cum poți să negi statistici și fapte clar documentate?! Poți, maximum, sa contești statisticile exacte, poate 5 milioane si nu 6 milioane – dar tot rămâne un Holocaust fără precedent.

Este ca si cum ai spune negrilor din SUA sau din Brazilia, sau Caraibe ca nu a existat sclavagism in continental American; deși sunt fapte mai vechi (secol 19), si ele sunt clar înregistrate istoric, fără contestare de principiu. Ei neagă și acest aspect, oare?

Evrei din Chișinău deportați de armată română în 1941, foto: Muzeul Holocaustului Washington

Alexandre Losner, supraviețuitor al Holocaustului din România

Am purtat, ca copil, steaua galbenă, în Galații acelor ani.  Așteptam deportarea, de mult programată, cu colaborarea germană, dar amânata în urma evoluției situației politico-militare.

Am fost salvați de o soartă, probabil, asemănătoare celei a evreilor unguri, grație înaintării  Armatei Roșii.

Sindromul urii antisemite a persistat de-a lungul epocii următoare și continuă, într-o țară, practic fără evrei. Părerea mea este ca, referința, quasi-permanenta, la Holocaust, are un efect contrar celui așteptat. România a recunoscut, oficial, implicarea sa, pentru a fi acceptată în UE și NATO în 2004. Ceea ce nu a schimbat nimic în concepția populației, inclusiv a ”elitelor” politice. Orice insistență în sens contrar acestei tendințe, nu face decât să o agraveze. Deci, as propune ca, trăgând concluziile necesare, sa abandonăm, odată pentru totdeauna, această luptă cu ”morile de vânt”.

Angela Demușcă, Bacău, descendentă a unei familii de Drepți între Popoare, care au salvat evrei de naziști din nordul Transilvaniei în 1944

Orice s-ar face , mereu se găsesc unii care cunosc adevărul, dar fac tot ce pot să-l contrazică. În primul rând o fac din ura, apoi din invidie. Spun asta pentru că evreii sunt în general oameni inteligenți. De pildă dintre toți cei care au primit premiul Nobel, un procent mare sunt evrei. Și acest lucru nu le convine multora. De aceea fac tot ce le sta în putință, să împiedice aflarea adevărului, sau să-l falsifice. In ceea ce mă privește, eu știu din sursă sigură cum s-a întâmplat și ce orori de nedescris au fost îndurate de evrei. (Sursa: Drepți între Popoare.

Deși nu am fost eu personal afectată, citind cartea “Jurnalul Annei Frank”, am plâns și am suferit câteva zile. Asta pentru c[ pe atunci aveam vârsta eroinei. Și cel mai mult m-a impresionat atunci când Anna Frank spune: “Închisoarea mea seamănă cu o camera fără ferestre, fără lumină, unde o pasăre caută ieșirea și zboară fără țintă, lovindu-se de toți pereții”. Nu am redat exact citatul, dar cam așa era ideea. Asta m-a impresionat foarte mult. Simt o mare tristețe că nu se face mai mult pentru aflarea adevărului și mai ales pentru ca să nu se mai repete niciodată ce a fost.

Pagină din jurnalul Annei Frank, foto: Muzeul Holocaustului Washington

Alexandru Muraru,  Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei

 

Nu știu să fie o nedreptate mai mare decât aceea de a nega durerea sau drama pe care le trăiește o persoană, o familie, o comunitate. Nu știu să fie o răutate mai mare decât aceea de a da mereu și mereu vina pe victimă.

Holocaustul este cel mai documentat genocid din istoria umanității, cantitatea de dovezi privind Holocaustul e practic incomensurabilă, încât a sugera sau a insista că acesta nu a avut loc este sufocant de nedrept, te cuprinde instantaneu un sentiment de revoltă care vine din conștientizarea faptului că negaționismul nu este doar o teorie, ci este reeditarea agresiunii și a crimei.

Dreptul la memorie este unul dintre acele elemente fundamentale din modernitate care ne permite să ne construim o cultură și o identitate, dar în momentul când cineva neagă o dramă a unei comunități, atentează la memorie și la dreptul de a jeli victimele, atacă identitatea și perpetuează o durere greu de descris.

Memoria este și o formă de dreptate istorică, iar negaționismul atentează la memorie tocmai pentru a împiedica acest tip aparte de justiție care nu este doar simbolică, ci este o reașezare, o îndepărtare a ororii și o empatie pentru urmașii celor uciși în condiții atât de crude.

Așa cum dubla negație este o afirmație, la fel negaționismul este o dublă crimă pentru că a nega ceea ce s-a petrecut de fapt este același lucru cu a repeta crima și de a acuza o victimă de înșelătorie – o reeditare a crimei.

Negaționismul trezește instantaneu sentimente de amplă revoltă pentru că este o probă de insensibilitate extremă și o lipsă de umanism greu de explicat în secolul XXI, o răutate amplă și cu ifose de știință. Dacă ar fi să ne imaginăm cât de încântați ar fi satrapii naziști dacă ar auzi un negaționist cum vorbește, am realiza că aceștia, negaționiștii, sunt de fapt avocații întârziați ai acelor criminali demenți care au pus în operă cea mai mare dramă din istoria modernă – încercarea de a extermina un popor.  Este absolut revoltător orice negaționism, indiferent de modul în care îl analizăm.

De aceea, va trebui să ținem tonul cu ritmul și cu imaginația negaționiștilor atunci când creăm măsuri de prevenție și de sancționare penală. Distorsionarea Holocaustului a devenit astăzi un flagel mult mai periculos și mai răspândit, folosit pe scară largă de către indivizi și state deopotrivă. Educația, măsurile administrative, legislative trebuie în permanență regândite, pentru că perpetuarea relativizării, negării sau distorsionării Holocaustului ia forme din ce în ce mai neobișnuite. Pedagogia justiției, celeritatea cu care cercetările sunt finalizate, denunțarea publică a negaționiștilor, asumarea continuă de către lideri, state și instituții a pericolului negării Holocaustului, toate acestea trebuie să treacă la un alt nivel, mult mai bine coordonat, prezent și asumat.

Autor

Petru Clej

Petru Clej este jurnalist freelance, care locuiește și lucrează la Londra din 1991. În prezent el este corespondent RFI România, G4Media și Anima News, după a ce a lucrat la redacția română a BBC World Service mai bine de 17 ani.
Este specializat pe problema antisemitismului, Holocaustului și rasismului și a realizat numeroase materiale pe această temă pentru BBC, RFI, Jewish Chronicle, Dilema Veche, G4Media și Anima News.
A înființat și este administratorul grupului Facebook ANTISEMITISMUL ESTE OTRAVĂ și participă activ pe mai multe grupuri dedicate combaterii antisemitismului și rasismului.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 1
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai apreciate
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile
Prisecaru Petre
Prisecaru Petre
7 luni în urmă

Superbe , analizele !