Numărul animalelor de companie care își duc viața în apartamente a crescut în ultimii ani foarte mult. Dacă înainte de ’89, a ține un câine sau o pisică în casă era o raritate, privită cu suspiciune, acum acest obicei a căpătat amploare. Dar și fenomenul abandonului acestor animale a crescut proporțional, deși există o lege care interzice această practică.

Un motiv des întâlnit la cei care încearcă să se descotorosească de pisica sau câinele pe care îl dețin este : vom avea un copil și nu putem să-l punem în pericol. Dacă îi întrebi la ce pericole se gândesc, urmează eterna frică de părul înghițit care ajunge în plămâni – eu știu că atunci când înghiți ceva, ajunge în stomac sau pe tractul digestiv; și numai când inhalezi ceva, ar putea ajunge în plămâni, dar ei așa cred cu tărie.

Apoi vin în cascadă explicații penibile care se bazează tot pe fracturi de logică.  Cert e că, pe unii, sentimentele părintești îi determină să ia decizii proaste. Și genul acesta de greșeli se vor regăsi, cu timpul, în felul în care își cresc și își educă copiii. Mulți devin părinți toxici, care folosesc șantajul și abuzul emoțional, care nu se opresc din a interveni în viața altora în numele unei așa zise iubiri și care transmit generației noi tipul acesta de comportament egoist, lipsit de responsabilitate și inteligență emoțională.

Urmează apoi motivul mutării: în altă casă sau în altă țară. Recent am întâlnit o fată care își pierduse locul de muncă și nu-și mai putea plăti chiria. Pentru că soluția găsită de ea era mutarea cu rudele, căuta un nou stăpân pentru o pisică din rasa Sphynx care avea cinci ani. De ce nu o lua cu ea la noua casă? Pentru că ceilalți din familie nu acceptau această rasă: ” E ceva necurat cu pisica asta…”. Un mesaj de adopție a fost postat pe Facebook și au apărut zeci de doritori. Am observat că o pisică de rasă are mai multe șanse de a-și găsi o altă casă decât o pisică metis.  Și asta spune ceva despre noi, oamenii. Dar, au fost și mesajele în care diverse persoane își ofereau ajutorul pentru ca pisica să rămână lângă cea care îi fusese stăpână atâția ani. Oameni necunoscuți o întrebau pe fată de ce anume are nevoie ca să nu abandoneze pisica.

Plecarea la muncă în străinătate îi determină pe unii proprietari de animale să le lase în grijă familiei rămase în țară, dar puține cazuri sunt fericite. De cele mai multe ori aceste animale sunt neglijate sau abandonate sau ajung să trăiască în condiții de-a dreptul barbare, fără să poată înțelege de ce li se întâmplă asta. Am văzut câini și pisici care prezentau comportamente date de trauma abandonului.

De când a început războiul din Ucraina nu am putut să nu fac comparație între românii care emigrează cu acte în regulă dar nu-și iau animalele de companie cu ei și refugiații ucraineni care nu și-au abandonat animalele în zona de conflict ci s-au străduit să îi transporte distanță lungă pentru a-i salva. Dar nu trebuie generalizat.

Uneori motivul renunțării la companion este divorțul. Și nu mă refer la preluarea patrupedului de numai unul dintre proprietari, ci la ignorarea cu bună știință a acestuia, ca și cum odată cu relația lor ar fi murit și câinele sau pisica. Odată cu destrămarea familiei, pisica sau câinele încetează să mai existe în preocupările celor doi.

Sau se întâmplă ca în povestea următoare: Într-un cabinet veterinar a venit o doamnă cu un labrador și a solicitat castrarea câinelui.

“Faceți-i analizele și apoi operația. Îl las aici și vine soțul meu diseară să îl ia. Vă achită atunci totul.”

Doar că domnul, când a venit, avea o falcă în cer și una în pământ, pentru că cei doi erau în divorț iar câinele ar fi trebuit să rămână cu el. Însă nu dorea un labrador castrat. Așa că nu a plătit nimic și nici nu a mai luat câinele acasă.

Cu câțiva ani în urmă, ne-a fost adusă în cabinet o pisică de circa trei ani care devenise agresivă peste noapte, după spusele stăpânei. Se întreba dacă există vreun dezechilibru organic sau vreo boală care să o determine pe felină să fie războinică. Analizele erau bune și nu aveam nici un indiciu. Din discuția cu stăpâna am dedus că nu prea o mai dorea în casă.  Am acceptat să o ținem o perioadă de probă în foster, pentru a observa cum se manifestă. M-a atacat când, stând lângă ea, am ridicat vocea și am strigat o frază pentru a fi auzită din cameră cealaltă. Ce să le spun foștilor stăpâni? Știu de ce face așa: vă certați în casă și țipați unii la alți!? I-am căutat pisicii altă casă cu alți stăpâni. Și acum e bine, nu a mai atacat pe nimeni.

Cândva,  în istoria omenirii, erau persoane care susțineau că animalele nu simt durerea fizică, în ciuda evidențelor. Acum, în zilele noastre, sunt oamenii care ignoră dovezile  clare ale trăirilor emoționale ale animalelor lor.

Astea toate sunt evenimente petrecute în oraș. Ca să scriu despre abandonul sau alungarea câinilor/pisicilor din gospodăriile de la țară mi-ar trebui mult spațiu virtual. Abandonul sau alungarea e varianta mai ” umană” decât uciderea lor. Notez aici doar câteva situații:

• “Mănâncă pui” – aceste animale care vânează fac acest lucru de foame, din necesitate.  Nu sunt hrănite și adăpostite.
• “E bătrân” – și atunci câinele/pisica e transportat la kilometri distanță și abandonat într-un loc necunoscut lui, pentru a nu avea șanse de întoarcere acasă.
• “Face pui” – dar nu vor să castreze femela.
• “Nu păzește/nu prinde șoareci” – cei care aduc în discuție aceste probleme sunt genul de oameni care doar se folosesc de animale. Dacă nu au un folos direct de la ele, animalele nu trebuie îngrijite sau hrănite.
• “Fură de pe masă ” – de regulă nu au văzut “hoțul” în exercițiul funcțiunii dar ei sunt convinși de acest fapt.

Anca Ogescu Moscu este co-proprietară împreună cu soțul ei a unei practici veterinare din București. Ea a publicat recent o carte Povești reale cu și despre animale… pilduitoare pentru oameni la Editura Revistei Timpul.