Expoziția de pictură a Lenei Vieru Conta, ”Sempre lontano”, poate fi văzută până pe 5 mai la Muzeul Județean Argeș din Pitești.
Titlul expoziției are o semnificație clară, pe care pictorița, care e și muziciană, o explică: ”«Sempre lontano» este o indicație de expresie si de sonoritate. Când scrie pe o partitură «Lontano», trebuie să se audă ca venind din depărtări. Asta e și ideea expoziției. Reprezint în lucrări depărtări, cu privirea unui visător incorigibil, care vede lucrurile de departe, în ansamblu și prin perspectiva amintirii, și care, ocazional, mai observă câte un detaliu. Pentru că ce suntem noi toți dacă nu, până la urmă, amintiri. Așa mi-a scris odată Mircea Săucan, regizorul, într-un caiet de amintiri: «Fiecare lucru e o amintire, ca și mine, cel care scriu.»”
În expoziția Lenei Vieru Conta predomină peisajele, picturi și colaje.
Deși cele mai multe dintre lucrări se referă, în titlu, la un loc din realitate, ele de fapt îl recompun, sinestezic, prin grila imaginarului artistei. Care ne povestește cum se întâmplă, concret: ”Pornesc de la un peisaj văzut și de la un material pe care-l am la dispoziție, și construiesc peisajul absolut imaginar, pe baza armoniei sau dizarmoniei dintre culori și texturi. Unele materiale sunt rugoase și decrepite. Sunt preocupată de decrepitudine. Pentru mine, lucrurile vechi sunt mai frumoase decât cele noi. Frumusețea vine din interior și în mare parte din vechime, pentru că poartă toate trăirile acumulate. Pentru mine o casă veche, dărăpănată și abandonată e mai frumoasă decât un monument restaurat.
În unele tablouri sunt locuri din Veneția, legate de Shakespeare. Veneția e perfectă pentru a vedea decrepitudinea. Dar la fel de multe sunt și din alte orașe, din București. Când umblu, asimilez ce văd în jur. Am un soi de animism. Totul are ochi, viață, istorie, atitudine. Chiar și bucățile de material pe care le folosesc – pe unele le am, hăt, din copilărie…Mătase, catifea, stofe…”
Comparativ cu expoziția precedentă, culorile celei de acum îmi par mai tari, mai șocante. Autoarea îmi spune că ”tablourile sunt sub vremuri…Și vremurile sunt mai șocante”.
Întrebată despre influențe și modele, Lena Vieru Conta vorbește despre Paul Klee: ”Pe la 12 ani am văzut o expoziție a lui Paul Klee, în București, cred că în 1969, și am văzut cum stratifică el grundurile. La vârsta de atunci a fost un șoc, mai mare decât ar fi fost chiar o expoziție Picasso. Numai alte trei expoziții au avut un asemenea impact asupra mea: o expoziție Turner, una Hundertwasser, și una Soutine. Ce-mi place la ei e că nu caută impecabilul, că există un aspect manual, artizanal. Nu trag lucuruile cu rigla cum face Mondrian, să zicem. Și Clarette Wachtel m-a influențat, în toată viziunea estetică.”
Muzica îi influențează picturile, care sunt sinestezice: ”La mine muzica și arta merg împreună. Și Miriam Răducanu a avut influență asupra mea. Pentru mine artele sunt împreună. Până și forța cuvântului, și forța gestului se reflectă.”
Se simte, în lucrările Lenei Vieru Conta, și ceva din making-of – ul lor: ”Uneori, merg deja pe o imagine pe care o am clară-n minte. În același timp, cînd fac așa, e ca-ntr-un text pe care l-a scris tatăl meu, compozitorul Anatol Vieru, odată. Opera de artă devine independentă pe cont propriu. În timp ce o faci, devine independentă de tine. Eu pot dori să fac ceva într-un anumit fel, și, pe măsură ce fac lucrul respectiv, acesta să se schimbe. Rezultatul îți cere altceva. Și atunci intru într-un fel de transă. Parcă altcineva mi-ar dicta ce trebuie să fac.”
În spațiile liminale ale Lenei Vieru Conta, ”La poalele dealului”, ”La marginea orașului”, dar și în ”Port”, ”Dowtown”, ”Pe Valea Prahovei”, pe ”Stradă”, m-aș pierde, și, în același timp, m-aș simți, paradoxal, acasă: în multitudinea de culori, forme, texturi și senzații, într-un exces ordonat afectiv, într-o realitate ce-i de fapt ficțiune și-ntr-un prezent ce-i deja amintire.
