Politică Economie Editorial

Altă făină se macină la moară!

Îmi amintesc că, pe la începutul anilor ’90, primul ministru de atunci a fost criticat pentru că a catalogat minunata industrie comunistă drept un “morman de fiare vechi”. Într-un articol pe care l-am publicat la vremea aceea am spus că, într-adevăr, industria noastră nu era un morman de fiare vechi. Ci unul de fiare noi!

În deceniile care au trecut, dispariția celei mai mari părți a întreprinderilor de atunci a fost, de foarte multe ori, tratată în special cu arsenalul propagandistic al falimentarului regim comunist, fără prea multă judecată obiectivă, cu argumente subțiri sau inexistente.

Uneori, personaje publice pe care le poți bănui de discernământ aruncă de-a valma judecăți de valoare, să le zicem, despre coloși industriali, precum Autocamioane sau Tractorul Brașov, Combinatul de utilaj greu Cluj (sau Iași), IMGB, Semănătoarea, care au dispărut, toate, fără urmă.

Uneori, argumentele pleacă de la afirmația că toate acestea aveau piața de desfacere – ceea ce este un nonsens: își imaginează cineva care are discernământ că o uzină care producea autocamioane cu o licență germană din anii 1960, utilizând un număr de salariați de 10-20 de ori mai mare decât competitoarele, ar putea într-adevăr rezista, pe picioarele ei, pe orice piață?

Faptul că România exporta bunuri industriale covârșitor în țări din lumea a treia, cu plata amânată ani și decenii, până la șteregerea datoriei, se datora faptului că eram noi trufași, și nu voiam să exportăm în Spania sau Danemarca? Sau neputinţei de a concura pentru asemenea pieţe?

De cele mai multe ori, vajnicii critici ai dispariției acestor industrii, încremenite temporal pe la jumătatea secolului trecut, trec cu vederea toate argumentele raționale care arată că ele existau din motive propagandistice și ideologice, că nu serveau de fapt unor nevoi ale pieței, așa că erau inexorabil sortite pieirii, imediat ce dispăreau subvențiile masive care le susținuseră.

Ceea ce se discută mult mai puțin, trecându-se discret sub tăcere, era ceea ce am numi azi impactul ecologic al monștrilor industriali ai vremii.

“Repartizarea echilibrată a forțelor de producție”, una din marotele regimului comunist, a însemnat însă și că, oriunde te-ai fi uitat, orașele țării erau desfigurate de poluare, speranța de viaţă era scurtată dramatic, iar natura era grav afectată de marile realizări ale industriei comuniste.

Îmi amintesc, bunăoară, că drumul către munții Bucegi trecea pe langă Comarnic – un orășel de la poalele munților “blagoslovit” cu o mare fabrică de ciment. Întrucât tehnologia era antică, iar preocuparea pentru sănătatea oamenilor și a mediului era complet inexistentă, orașul părea mereu a fi acoperit de zăpadă – atât era de gros stratul de reziduuri care erau proiectate în atmosferă de inexistența unor filtre eficiente la fabrica de ciment. Oamenii înghițeau tone de praf alb, care le ajungea în plămâni, îmbolnăvindu-i și ucigându-i înainte de vreme.

Îmi mai amintesc și de Copșa Mică. Aici, nu era praf alb; era praf negru! Industria grea, fala regimului comunist, se construia cu sacrificii, nu ? Locuitorii Copșei Mici aveau mereu în plamâni negru de fum – tot pentru că filtrele eficiente, care ar fi trebuit să fie importate pe valută, nu existau.

Orașul arăta mereu ca acoperit cu un giulgiu. Desigur, niciun fel de fructe, de legume sau alte produse agricole nu puteau fi obținute pe kilometri în jurul orașului, distruse de poluare.

Încă și mai rău stăteau lucrurile în Baia Mare. Aici nu era vorba “doar” de particule de praf de cărbune sau ciment: aici poluarea se făcea cu plumb și cu alte metale grele. Asta era ceva mai puțin vizibilă, dar mult mai nocivă pentru sănătate.

Mortalitatea infantilă era de câteva ori mai mare decat media pe țară (oricum enormă, după standarde europene), se nășteau copii cu malformații datorate otrăvirii organismului mamei cu metale grele, speranța de viață era redusă drastic.

Pentru a “rezolva” problema, autoritățile comuniste au găsit o soluție genială: au construit un coș înalt, pentru a răspândi reziduurile de metale grele pe o suprafață mai mare!  Răspândirea morții se făcea astfel pe sute de kilometri, scăzând oarecum intensitatea fenomenului.

Am dat câteva exemple. Dar lucrurile stăteau la fel de mizerabil în întreaga țară.

Industrializarea socialistă a venit la pachet cu ruinarea naturii, cu îmbolnăvirea cetățenilor, care trăiau mai puțin și mai prost. Iar asta era valabil în centre industriale vechi, precum Reșița sau Hunedoara, dar și în altele cu totul noi, ca Slatina sau Galați.

La Reşiţa funcționau încă furnale cu tehnologie Siemens-Martin, care cobora în secolul XIX! Regimul comunist făcuse o fixație din a atinge o producție de oțel de o tonă pe cap de locuitor – ceea ce, desigur, i-ar fi făcut mult mai fericiți pe români, care ar fi stat în frig și întuneric în case încântați de cantitatea de oțel produsă în țară! Care, desigur, însemna enorm de multă poluare, risipă de resurse, productivitate minusculă – dar cine se mai uita la fleacuri din astea? Aveam aproape o tonă de oțel pe cap de locuitor, dar nu eram în stare să construim un metru de șină de cale ferată modernă, dar mai contau detaliile astea?

Au trecut mai bine de trei decenii de la prăbușirea regimului comunist.

Toate orașele la care m-am referit aici, ca și multe altele, au o altă înfățișare. O mare parte a poluării aduse de industriile acelea ucigașe a rămas în amintire.

În apropierea uneia dintre fabricile care prelucrau minereuri neferoase în Baia Mare a apărut o păstrăvărie și un restaurant de mari dimensiuni, plin de clienți cât este ziua de lungă. Tot orașul a înflorit, noile construcții sunt, de multe ori, locuințe de standard calitativ la care nu ai fi putut visa înainte de 1990. Și industrii noi au apărut, cu valoare adăugată ridicată și tehnologie modernă, în pas cu lumea de azi și de mâine.

Am mers la pas zilele trecute prin Azuga. Din fabrica de șamotă, construită la începutul secolului trecut, au rămas doar câteva ziduri, ca niște răni încă deschise. Și alte fabrici au dispărut. Un localnic mi-a spus, oarecum în doi peri, că au rămas doar cu aerul curat. “Doar”? Păi tocmai aerul curat a dus la deschiderea mai multor pârtii de schi, Azuga devenind, încet-încet, o încântătoare destinație de vacanță. Pe o stradă laterală am văzut o foarte elegantă construcție în curs de a deveni un spa modern, atașat altor așezăminte pentru timpul liber.

Culmea, nostalgia după marea industrie comunistă, care a dispărut în neant, nu pare să se ostoiască. Oameni trecuți bine de prima tinerețe, dar de multe ori și juni care nu știu de comunism decât din poveștile părinților, repetă papagalicește falsuri grosiere despre performanțele de atunci ale industriei. Ce să mai spun? Produsul intern brut (PIB) al României era de 19,6 miliarde de euro în 1990 și de peste 240 miliarde de euro în 2021!

Există vreo comparație între cele două cifre? Trăim în altă țară! Nu mai avem industriile energofage, poluante şi cu valoare adaugată minusculă, avem altele, cu eficienţă verificată pe pieţe competitive! Dar chiar cei care și azi deplâng schimbările ar fi șocați dacă ar fi transportați pentru câteva ore în România din 1989, de care eu imi amintesc cu tristețe si mânie.

Hai să ne venim în fire. Să lăsăm narațiunile, de sorginte mai degrabă moscovită, despre cât de bine era în comunism și cât eram de “independenți”. Nu era deloc bine, iar independența era cam ca cea a Coreei de Nord: puteam crăpa de foame, independent de alții…

Autor

Eugen Radulescu

Eugen Rădulescu este economist și colaborator la Santinela.net.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 2
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai apreciate
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile
Monica Macovei
Monica Macovei
2 ani în urmă

adevarat si foarte bine scris, cu concrete comparatii, textul dlui Eugen Radulescu

Ionuț
Ionuț
2 ani în urmă

F haioasă lupta cu cadavrul industriei socialiste. Mort de 30 de ani, nu încetează sa potenteze ura nostalgicilor “anticomuniști”, post 89.
Lupta lui Putin cu nazismul, lupta anticomuniștilor tardivi si de profesie cu comunismul, moroii istoriei nu încetează sa ne bântuie vad.
Curbele de sacrificiu din 2009 și securitizarea tarii începând cu anii Băsescu rămân sa fie probabil abordate de generațiile viitoare de jurnaliști. La fel: sărăcia și injustitia socială a capitalismului de cumetrie și de tranziție, care a purificat într-atât aerul patriei, pana i-a rarefiat populația…