Demagogia patriotardă – ultimul refugiu al lichelei

Mi-am permis să parafrazez celebra butadă a scriitorului englez Samuel Johnson (1709 – 1784) “Patriotismul este ultimul refugiu al lichelei”, la care voi reveni ceva mai încolo, în legătură cu recentul incident (?!) în care la meciul de hochei pe gheață Ungaria – România, componenții de etnie maghiară, majoritari în lotul României, ar fi cântat imnul Ținutului Secuiesc de unde sunt de origine.

Nu e prea clar cum s-au petrecut lucrurile pe patinoar și din punctul meu de vedere nici nu e prea important, dar urmarea a fost că mai mulți politicieni din România și lideri de opinie s-au declarat scandalizați și au cerut autorităților “să ia măsuri urgente” împotriva hocheiștilor care au ofensat onoarea națională.

În mod inevitabil pe internet au apărut mii, zeci de mii de comentarii indignate, cele mai extreme îndemnându-i pe “bozgori” să “se ducă în țara lor”, adică în Ungaria, dacă nu le convine în România.

Privind de departe această reacție de indignare, incidentul cu imnul mi se pare o furtună într-un pahar cu apă, ca de fapt pe un plan mai larg întregul conflict, dacă poate fi numit așa, româno-ungar, acum când ambele țări sunt membre ale Uniunii Europene.

Dar conflictul este întreținut în mod artificial de politicieni, demagogi patriotarzi de ambele părți, ceea ce distrage atenția de la problemele reale pe care aceștia nu sunt capabili să le rezolve.

Iar oamenii de rând sau plebea, educați de generații în spirit național-comunist, care nu a dispărut după 1989, cad foarte ușor în plasa demagogiei patriotarde simțindu-se obligați să ia, la rândul lor, atitudine.

Celor care consideră că patriotismul se dovedește bătându-te cu cărămida în piept de cât de mult îți iubești țara, le voi reaminti ce spunea Corneliu Coposu, cel care a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, urmați de alți 25 de ani de supraveghere strictă de către regimul comunist și cinci ani în care a fost batjocorit de politicieni neo-comuniști în frunte cu Ion Iliescu: “Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”

Dar numele lui Corneliu Coposu are din ce în ce mai puțin rezonanță în rândul unei populații în care analfabetismul funcțional este larg răspândit. Iar viitorul nu dă motive de optimism, așa cum scria colega noastră Ondine Gherguț într-un reportaj realizat printre liceeni care releva că puțini dintre aceștia știau cine a fost Corneliu Coposu sau Regele Mihai, în schimb erau la curent cu persoana lui Gigi Becali, un cunoscut demagog patriotard, pe deasupra și grobian.

Și acum mă întorc la Samuel Johnson cel pe care l-am parafrazat în titlu. El a emis celebra maximă despre patriotism în 1775, dar scoasă din context aceasta a fost percepută greșit ca o anatemă la adresa patriotismului în sine.

Cu un an înainte, același Johnson scria: “Un patriot este cel a cărui conduită publică este reglementată de o singură motivație, dragostea pentru țara sa; care, în calitate de agent în parlament, nu are, pentru sine, nici speranță, nici teamă, nici bunătate, nici resentimente, ci raportează totul la interesul comun”.

Așadar, “patriotismul este ultimul refugiu al lichelei” nu era, de fapt, o denunțare a patriotismului în general, ci mai degrabă o referire foarte specifică la ceea ce Johnson considera a fi utilizarea falsă a termenului “patriotism” de către William Pitt, conte de Chatham și prim-ministru britanic (1766 – 1768). Johnson prețuia de fapt patriotismul ca idee, dar era – probabil pe bună dreptate – suspicios față de cei care folosesc acest termen pentru a se descrie pe ei înșiși fără să acompanieze o astfel de caracterizare cu acțiuni semnificative.

Cred că Johnson ar fi fost de acord cu parafraza mea.