Rusia controlează porțiuni ale estului și sudului Ucrainei, aproximativ 20% din teritoriul recunoscut pe plan internațional al acestui stat, după ce în 2014 a ocupat și anexat Crimeea, iar porțiuni ale provinciilor Donețk și Luhansk s-au declarat independente, fiind conduse de regimuri marionetă ale Kremlinului.
Unele zone ocupate, cum ar fi orașul Herson din sud, se pregătesc să organizeze “referendumuri” pentru aderarea la Federația Rusă.
Războiul brutal al Rusiei împotriva Ucrainei declanșat pe 24 februarie 2022 urmează unei perioade de circa 10 ani în care discursul public al oficialităților ruse în frunte cu președintele Vladimir Putin a promovat narațiunea unei identități ucrainene inexistente și a conceptului Novorossiya, teritoriile predominant rusofone din estul Ucrainei alipite, ca și Crimeea, de regimul sovietic în perioada 1918 – 1954.
Propaganda deșănțată care a emanat permanent din Rusia a pretins că Ucraina este guvernată de “naziști” revanșarzi care practică “genocidul” împotriva populației rusofone trăitoare pe teritoriul Ucrainei.
Momentul culminant al acestei campanii de propagandă l-a constituit un articol al ideologului șovin rus Timofei Sergheițev, publicat pe 3 aprilie 2022 de agenția oficială RIA Novosti (și șters între timp), intitulat “Ce trebuie să facă Rusia în Ucraina”, care era o incitare la genocid în cazul victoriei totale a Rusiei în Ucraina.
Perfidia propagandei rusești a avut ca țintă, în ceea ce privește teritoriile “neinteresante” din vestul Ucrainei statele care au avut în trecut teritorii care acum aparțin Kievului – Polonia, România, Slovacia, Ungaria, Republica Moldova. Putin a și-a adus aminte de aceste teritorii incorporate nu de statul ucrainean, ci de statul al cărui succesor este azi Federația Rusă, Uniunea Sovietică. Spre onoarea lor, aceste state nu au reacționat la capcana întinsă de Kremlin.
Dar iredentismul și revizionismul nu reprezintă un apanaj al Rusiei, deși această țară este (deocamdată) singura care a pus în practică acest discurs oficial.
Recent Turcia a cerut Greciei să demilitarizeze insulele ce-i aparțin în Marea Egee de-a lungul coastelor turcești, amenințând să revendice suveranitatea asupra acestora.
În Europa există inițiative oficiale separatiste – Catalonia/Spania și Scoția/Regatul Unit, cu separatiști la putere în Țara Bascilor, Kosovo, Irlanda de Nord și Corsica.
Discurs iredentist și revizionist se poate întâlni în rândul unor oficialități din Ungaria (la adresa României, Slovaciei și Croației).
La nivelul opiniei publice (elită și populație) discurs iredentist/revizionist se întâlnește și în alte continente. China nu a recunoscut niciodată aspirațiile de autonomie sau independență al Taiwanului și amenință regulat cu invazia militară. Cașmirul este o regiune contestată între India, Pakistan și China, frontiera dintre Pakistan și Afganistan este una istoric neclară, iar conflictul dintre israelieni și palestinieni (arabi) este vechi de 75 de ani.
Japonia nu se împacă cu anexarea Insulelor Kurile de către URSS (Rusia), după cum nici China nu uită anexarea în secolul al XIX-lea a unor teritorii din Siberia de către Imperiul Țarist.
Etiopia, Eritreea și Somalia sunt puncte de instabilitate în estul Africii din cauza unor dispute interetnice care au transformat aceste zone în state eșuate, iar conflictul dintre Chile și Bolivia cu privire la coridorul Atacama, prin care cel de-al doilea stat a fost privat de ieșire la mare după un război în secolul al XIX-lea este și astăzi activ. Iar exemplele ar putea continua.
Am să închei în România, unde iredentismul este prezent la toate nivelurile societății. Pe lângă iredentismul unguresc – Transilvania ar aparține de drept Ungariei – întâlnim iredentismul românesc, în primul rând la adresa Republicii Moldova, care cere anihilarea acesteia ca stat prin unificarea cu România, ca și la adresa Ucrainei, prin revendicarea nordului Bucovinei, ținutului Herței și sudului Basarabiei.
Reamintesc că Tratatul dintre România și Ungaria din 16 septembrie 1996 prevede la art. 4: “Părțile contractante, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki, reconfirmă ca vor respecta inviolabilitatea frontierei lor comune și integritatea teritorială a celeilalte părți contractante. Ele reafirmă, de asemenea, că nu au pretenții teritoriale una față de cealaltă și că nu vor ridica astfel de pretenții nici în viitor.” Ambele țări fac parte din Uniunea Europeană și NATO și orice manifestare de iredentism și revizionism este neconformă cu acest statut.
De asemenea, în Tratatul dintre România și Ucraina din 2 februarie 1997 se prevede: “Articolul 2.1. Părțile contractante, în concordanta cu principiile și normele dreptului internațional și cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și, de aceea, ele se vor abține, acum și în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum și de la orice cerere sau acțiune îndreptată spre acapararea și uzurparea unei părți sau a întregului teritoriu al celeilalte părți contractante.”
Cred că este foarte clar că iredentismul și revizionismul contravin angajamentelor asumate de România prin tratatele internaționale la care este parte. România și românii nu trebuie să se teamă de iredentismul unguresc și conform principiului enunțat de învățatul evreu Hillel acum 2.000 de ani “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” trebuie să renunțe la orice vise de refacere a României Mari. Pentru că atunci când sunt puse în practică, iredentismul și revizionismul nu fac decât, în cel mai bun caz, să ducă la ură și resentimente. Iar în cel mai rău caz, la război și genocid. Exemplul agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei este la îndemână.