Recenta tentativă de reanimare a Cenaclului Flacăra al lui Adrian Păunescu i-a făcut pe mulți dintre admiratorii săi de durată sau de circumstanță să descopere “nuanțele”. Plecând de la distincția Păunescu-politicianul / Păunescu poetul, acești admiratori au ajuns pe căi ocolite la una dintre discuțiile fundamentale care nu se mai tranșează de aproape 33 de ani: ce a fost valoros și ce trebuie reținut din perioada de dinainte de 22 decembrie 1989.
Pe fondul austerității, crizelor de toate felurile și al neîmplinirilor societății românești de azi, nostalgia pentru trecut – cel comunist sau fascist (sau amândouă) – a devenit tot mai frecventă. Reamintesc doar unele sondaje de opinie care arată cu regularitate că în jur de 2/3 dintre cei chestionați în România spun nu doar că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, dar și că sistemul comunist era unul bun, dar că era aplicat greșit în practică.
Există totuși o anume prudență în apologia făcută trecutului comunist. În afară de Ion Coja (cunoscut pentru apologia simultană a național-comunismului și a legionarismului și negaționist fanatic al Holocaustului), care a ajuns la concluzia bizară că în România experimentul comunist al lui Ceaușescu a reușit și de aceea trebuia să dispară (?!), puțini sunt totuși aceia care laudă pe față virtuțile sistemului comunist.
Și asta pentru că memoria oamenilor, deși începe să se estompeze, este totuși prezentă, iar deteriorarea brutală a nivelului de trai din anii ’80, combinată cu absurditatea cultului personalității al lui Ceaușescu, nu poate fi complet escamotată.
În schimb, e tot mai frecventă re-evaluarea pozitivă a perioadei 1964 – 1989, aceea a comunismului “național”, contrapusă celei dintre 1945 – 1964 (sau după unele variante până la sfârșitul anilor ’50) a comunismului stalinist de import. Subtextul este clar nu doar naționalist, ci și antisemit, perioada de dinainte de 1964 fiind una “evreiască” (deși epurările antisemite au început chiar din 1952). Prin acest proces de “albire”, lideri ca Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu (români neaoși), implicați fără rezerve încă după 23 august 1944 în procesul de comunizare și înfeudare a țării puterii de ocupație sovietice, devin peste noapte un fel de eroi naționali.
Istorie însângerată
Dar dacă în privința comunismului și a liderilor săi există un soi de reținere când e vorba de reabilitare, niciun fel de reținere (cu excepția acelora de natură juridică) nu mai există în privința fascismului românesc și a liderilor săi.
Corneliu Zelea Codreanu a devenit subiectul unei tentative de reabilitare din partea jurnalistului Ion Cristoiu, la o oră de vârf la TVR acum câțiva ani, ceea ce a stârnit un protest din partea unor personalități publice. Se vorbește de “idealismul” sau “romantismul” lui Zelea Codreanu și al legionarilor, a căror istorie “adevărată” ar fi fost denaturată de comuniști. Culmea e că printre cei mai mari adulatori ai legionarilor se găsesc foști istorici național-comuniști produși de școala protocronistă a lui Ilie Ceaușescu, înainte de 1989. Mai nou, Mișcarea Legionară sau unii dintre liderii săi sunt prezentați în pozitiv de la tribuna parlamentului de lideri ai partidului Alianța pentru Unirea Românilor, precum Claudiu Târziu sau Sorin Lavric.
În mod similar, se încearcă reabilitarea lui Ion Antonescu, care se dovedește însă problematică, dat fiind faptul că acesta este un criminal împotriva omenirii, confirmat nu doar de Raportul Comisiei Elie Wiesel de cercetare a Holocaustului din 2004, ci și de o decizie definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2008. În plus, cultul unor astfel de persoane și negarea Holocaustului sunt incriminate de Ordonanță de Urgență 31/2002 (care a fost aplicată o singură dată în cazul lui Vasile Zărnescu în 2021).
S-a creat un reflex la unii așa-ziși anticomuniști ca atunci când denunți fascismul și manifestările sale specifice românești (Nicolae Paulescu, A.C. Cuza, C.Z. Codreanu, Horia Sima, Ion Antonescu) să te eticheteze drept “comunist”, așa cum comuniștii îi etichetau pe anti-comuniști sau pur și simplu pe non-comuniști drept “fasciști” după 1945.
Este un reflex generat de ignoranță și de neadecvarea la realitatea anului 2022. Comunismul și fascismul au fost cele două ideologii care au făcut din secolul al XX-lea cel mai sângeros din istoria omenirii. De aceea este firesc ca în secolul XXI aceste două ideologii și promotorii lor – în România cei mai reprezentativi sunt Zelea Codreanu, Antonescu, Dej și Ceaușescu – să fie respinse și combătute cu vigoare.
Comunismul și fascismul nu sunt în realitate antagonice. Ca să-i combați pe comuniști (atâția câți au mai rămas) nu e nevoie să te arunci în brațele fasciștilor, după cum, dacă vrei să-i combați pe fasciști (într-o revenire numerică și implict vocală la acest început de mileniu) nu e nevoie să te aliezi cu comuniștii, ci pur și simplu să te situezi în tabăra democraților. Democrația a fost dintotdeauna adversarul cel mai tenace atât al fascismului, cât și al comunismului, frații vitregi ai totalitarismului secolului XX.
La urma-urmei, dacă ai minime cunoștințe de istorie a ultimei sute de ani, a fi anti-comunist ȘI anti-fascist e pur și simplu un lucru de bun simț.
Comentarile pe care le primesc sunt pe linia combaterii_zadarnice=a antisemitismului,în general și cel din Romînia în special. Călătoresc destul de mult și am contact cu diverse grupe ,păreri de opinii.BOALA,,ANTISEMITĂ,, pînă în prezent nu și-a găsit leacul. Generații după generații trec,dar cultivarea ,,antisemitismului,,continuu.Uneori o găsesc ca ,,protest împotriva STATULUI ISRAEL,, anumite cercuri cultivă și răspîndește boala ,fiind vorba de o ură cronică,căreia nu i s-a găsit remediul. Din păcate și pe teritoriul ISRAEL,se află îmbibată -într-o anumită măsură,,disgrașia,,față de anumite cercuri.
Nascut si educat in Romania anilor ’50,’60 si jumatatea anilor ’70, odata ajuns in ‘vestul capitalist’ and avut si eu socul anilor ‘perduti’ insa in primul rand socul pozitiv adaptari aproape instantanee la societatea libera din vest.Imi este oarecum dificil sa accept faptul ca societatea Romaneasca al anilor timereti mele a fost aruncata cu pasiune la groapa de gunoi a umanitati, probabil deoarece am fost si eu ‘plamadit’ social de catre societatea comunsta, de care,insa, am fost fericit sa ma lepad cu o deosebita usurinta si o imensa satisfactie.Drumul vieti mele in ‘noua’ lume din vest a fost si continua sa fie, in cea mai mare parte, presarat cu deosebite satisfacti.