Cultură

La umbra Pomului Cunoașterii Binelui și Răului

Motto

„Știința  nu este decât jumătatea mărului, la fel cum Eva nu este decât jumătatea lui Adam.” Laurence Durell

De-a lungul timpului, o mare parte din cunoașterea omenească s-a întors împotriva omului. Adesea, nu ne putem împiedica să ne gândim la miticul Pom al Cunoașterii Binelui și Răului. Ca și cum răzbunarea (prin moarte) a fructelor blestemate s-ar prelungi până în zilele noastre.

Într-adevăr, progresul tehnologic al științei moderne nu reușește să își mascheze eșecul ca gnoză. Ultima ruptură (căci au existat mai multe) între om și principiul metafizic al „Grădinii Raiului” s-a produs la finele Evului Mediu. Ea culminează cu reforma carteziană, care a suprimat distincția între știință și înțelepciune. Ca să facem un joc de cuvinte, am putea spune că ceea ce Sfântul Thomas a adunat, Descartes a tăiat și a separat. Dar ce este, de fapt, cunoașterea?

Etimologic vorbind, termenul provine din latinescul cognoscere, evidențiind înrudirea cu nasci, nascitur (a naște), și putând fi transcris ca cog-nascere, sau „naștere cu”, ori „naștere în, întru”.

Să reținem din conținutul sferei semantice a termenului „cunoaștere” un sens logic și altul ontologic. Acest termen înglobează o dublă dimensiune – domeniul lui a ști și domeniul lui a fi. De-a lungul timpului, cele două domenii s-au îndepărtat unul de celălalt, până la separare. Această sciziune diabolică a dus cunoașterea la „nașterea cu” sau „nașterea întru”  spre o posesie sau chiar o cucerire științifică. Omul se plasează în mod agresiv în centrul unui univers, pe care dovezile carteziene nu vor întârzia să îl mecanizeze și violenteze succesiv. Abolirea diferenței între cauzele secundare și cele primare, derivate dintr-un Principiu unic, proclamă raționalismul ca singura instanță care duce la cunoaștere.

Nimeni, cu excepția poeților, nu va continua să fie interesat de „muzica sferelor”. Universul va deveni „mut”, iar Natura nu va mai vorbi. Iar îndepărtarea, separarea de aștri, nu poate fi, în cele din urmă, decât un dezastru. Omul conștient de sine însuși va deveni locuitorul a două lumi, adesea contradictorii, dar egal de reale: interiorul și exteriorul (universul subiectiv și cel obiectiv). Omul devine subiect cunoscător al lumii obiect.  

(…)

Marile culturi au fiecare un erou civilizator, care îi învață pe oameni și știința, dar și poezia (artele). De pildă, zeul egiptean Thot, sau echivalentul său grec Hermes. Existența unui singur zeu al științei și al poeziei (artei) este de fapt, o aluzie simbolică la unitatea originară a cunoașterii.În ce-l privește pe Hermes, să notăm un detaliu interesant. El poartă numele de tris megistes, cel de trei ori mare. Altfel spus, suveranul peste cele trei lumi, ale materiei, sufletului și spiritului. Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Într-o viziune indo-europeană (vedică), e vorba despre lumea Kâma (a morții), lumea Rûpa (domeniul numelor și al formelor) și lumea arûpa (domeniul celest, al arhetipurilor, care nu poate fi numit, ci doar sugerat). A cunoaște conform principiului hermetic înseamnă a fi suveran peste toate aceste trei lumi, concomitent. A trăi conform celor trei dimensiuni ale cunoașterii. Sciziunea (scio, scire = a ști în latină)  diabolică își va impune insă puterea.Asta întrucât ceea ce nu poate fi numit, ci doar sugerat va aparține artei și poeziei (a numi înseamnă să suprimi trei sferturi dintr-un poem, spunea Mallarmé), iar tot ce poate fi convertit în concepte și structuri matematice va aparține științei.

Să rezumăm:

  1. Cunoașterea s-a îndepărtat de principiul său unic și integrator: metafizica a devenit fizică. Omul și Lumea și-au perdut astfel dimensiunea transcendentală.
  2. Cunoașterea și-a pierdut dimensiunea de „a fi” (a cunoaște a devenit a ști). Odată cu „a fi” s-a pierdut și dimensiunea morală. În prezent, ecoul celebrului aforism al lui Rabelais „Știința fără conștiință nu este decât ruina sufletului” se estompează din ce în ce mai mult.

(…)

  1. Explozia informațională modernă (și de asemenea, a ritmului vieții) tinde să transforme cunoașterea într-o acumulare de date și tehnologii, sofisticată prin calcul. Rezultatele cunoașterii ating doar prea puțin Ființa. Ele procură o varietate infinită de senzații, însă nimic nu fecundează sufletul. Omul devine astfel străin în propria-i lume. (…)

Ni se spune că suntem copleșiți de tehnologii, mașini, automatizare. Nu este însă mai puțin adevărat că suntem sugrumați de prejudecăți, idiosincrazii și dogme. Vorbim (și scriem) mult, dar existăm puțin. Poate că a venit timpul să medităm și să trăim? Și unde putem medita mai bine decât în centrul Lumii? La umbra Pomului cunoașterii Binelui și Răului, amestecând rațiunea cu visarea, inteligența creierului cu cea a inimii. Ca să învățăm, într-o zi, cunoașterea ca naștere. Pentru a in acea zi, să ne regăsim la umbra Pomului Vieții.   „DOMNUL Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, în răsărit. Acolo l-a pus pe Adam, omul pe care l-a modelat…(…) de asemenea, în mijlocul grădinii se aflau Pomul Vieţii şi Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului. (Geneza 2, 8-9)

Câteva argumente poetice

Poezia nu este un joc de-a v-ați-ascunselea cu spuma cuvintelor și formelor prozodice. Poezia este o ascensiune spre Himalaya verbului „a fi”. La fiecare pas, adevărata poezie este o rană,și acolo unde cuvintele nu se nasc dintr-o sângerare, ele nu strălucesc. Poezia este o rană a Realului, întrucât ea se răzbună pe Real, la fel procum Realul se răzbună pe poezie. Nu există un Turn Babel al poeziei, dar există un Turn Babel al științei.

Poezia dezarmează, îmblânzește și înfrumusețează. Știința disecă și ucide. Ea le dă oamenilor cunoștințe, și arme. Știința este ca o armură pe care cavalerii secolului 21 o poartă în turniruri. Apoi, se întorc la ei, mănâncă, fac dragoste și visează. Desigur, în secret.

Știința ucide misterele. Poezia se înclină în fața lor, și le aureolează cu metafore. În zorii și la apusul existenței, se află mereu Poezia. Asta întrucât intrăm și ieșim din Ființă sub puterea unui mister, pe caare doar limbajul poetic poate să îl evoce.

Poezia roade, sapă în real, la fel cum de partea cealaltă, o face și știința, cu alte mijloace. Una acționează înlăuntru, cealaltă în afară, Pe culmile întâlnirii (și asta se întâmplă adesea) apar miracolele.

(Extrase din eseul publicat în revista Troisième Millénaire)

Autor

Silvia Chitimia

Silvia Chițimia este cercetător, folclorist și poetă. Doctor în istoria artei și etnologie. Colaborator la Santinela.net

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 0
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile