De la 40 de ani…

Era spre sfârșitul secolului trecut. Economia românească trecea printr-o criză serioasă (a câta?) și ne pregăteam pentru (încă) un program cu FMI și Banca Mondială. Între obiectivele impuse – privatizarea sau falimentul Băncii Agricole. Situația acesteia era, într-adevăr, foarte serioasă. Proprietatea de stat însemna risipă, dar de-a lungul anilor se născuse și reflexul că agricultura să aibă credite subvenționate la greu, fără speranța recuperării lor. Un calcul arăta că pierderea netă acumulată de Banca Agricolă ajunsese la peste 200 milioane de dolari – o sumă uriașă la vremea aceea pentru orice bancă, dar chiar și pentru bugetul României. Totuși, guvernatorul Băncii Naționale a avut o ultimă tentativă de a salva banca. Printr-o lege specială, convenită şi cu Banca Mondială, a fost numită o echipă mică, formată din 3 persoane, care a primit împuternicirea de a restructura banca, în vederea privatizării ei. Eu am fost numit președinte.  A fost o cursă contra cronometru, atât pentru că banca acumula în continuare pierderi, din credite neperformante și din costuri de funcționare disproporționate, cât și pentru faptul că acordul cu Banca Mondială solicita privatizare sau faliment într-un interval destul de scurt.

Reglementarea în baza căreia a funcționat banca îi interzicea să acorde credite noi, așa încât eforturile echipei mele au mers în 3 direcții: reducerea drastică a costurilor, inclusiv prin concedierea unui mare număr de persoane; realizarea unui sistem informatic performant; și dezvoltarea serviciilor de carduri, care erau la început în țara noastră. A fost o perioadă deosebit de tensionată, pierdeam șirul orelor de muncă pentru a avansa, mai cu seamă că nu erau prea numeroși cei care credeau că vom reuși. Dintre multele episoade de maximă tensiune îmi amintesc de două.

Cel dintâi, în cabinetul guvernatorului în exercițiu al Băncii Naționale (Mugur Isărescu era la vremea aceea prim ministru), unde discutam despre sistemul informatic la care lucram și pentru care trebuia să cheltuim o sumă considerabilă. “Cât costă?” a fost de altfel prima lui întrebare. “Până acum a costat vreo 10 milioane de dolari, dar procedura este complet blocată. Am renegociat tot contractul, ne mai costă vreo 10-12 milioane, după care banca va avea un sistem excelent.” “De ce nu a fost dus la bun sfârșit de vechea conducere?” “Au fost 3 cauze: concepția greșită (banca voia adaptarea sistemului la practicile sale birocratice); costurile foarte mari, inclusiv din negocierea neglijentă a clauzelor contractuale; și neîncrederea generală în posibilitatea de a implementa sistemul.” “Și cum ați acționat voi?” “Am decis să adaptăm toată birocrația internă la modelul standard al sistemului IT, care funcționează foarte bine în alte bănci de retail din Europa; am renegociat clauzele contractuale, pe baza unor proceduri standard în materie; am schimbat toată echipa de implementare a proiectului, cu un nou director de IT, excelent profesionist, adus de noi.” “Sună logic. Dar dacă nu veți reuși să privatizați banca?” “Atunci, pe langă cele 250-300 milioane de dolari cât va fi pierderea statului în cazul falimentului, vom adăuga cele 10 milioane pe care le cheltuim în plus pe acest sistem. Doar că, dacă nu am avea un sistem IT funcțional, nu am putea în veci să vindem Banca Agricolă, nimeni nu cumpără pereți într-o țară săracă, cine va veni va dori să aibă un business.” “Bine. Dar dacă nu iese, voi răspundeți pentru tot!” După cum se știe, a ieșit; sistemul IT a fost într-adevăr unul din punctele tari și a fost utilizat mulți ani în bancă.

Al doilea, într-o capitală europeană, unde discutam cu vicepreședintele băncii care urma să se înscrie pentru privatizarea Băncii Agricole. Speram să pot să îi aduc argumente pentru a-l convinge că ar fi o afacere excelentă să cumpere, cu bani puțini, o bancă mare și cu potențial de dezvoltare. Doar că el mi-a tăiat-o scurt: “Mi-ați făcut o impresie foarte bună. Din păcate, banca pe care o conduceți are prea mulți salariați și prea puțin bilanț. Nu putem să luăm parte la privatizare.” A fost o lovitura teribilă, aveam mari speranțe de reușită. În următoarele două zile și nopți m-am tot frământat ce să mai fac în continuare. Am decis să cer o audiență primului ministru (care m-a primit pe la 11 noaptea!) și să îi cer să fie de acord cu acordarea de salarii compensatorii din bani publici pentru încă vreo 900-1000 de persoane din bancă. În final, a fost de acord, iar eu am reluat procedurile de reducere a personalului, care a rămas cam la jumătate din cât fusese când am preluat conducerea băncii.

A fost, într-adevăr, ultima reducere de personal, iar după încă vreun an banca austriacă Raiffeisen devenea acționarul majoritar al Băncii Agricole. Costul statului a fost cu 100-150 milioane de dolari mai mic decât dacă banca dădea faliment, au fost salvate 3700 de locuri de muncă, iar banca și-a continuat drumul, sub un nou brand. Un succes pentru mine și echipa pe care am condus-o.

Când am preluat conducera Băncii Agricole aveam 41 de ani. Doi ani mai târziu, privatizarea era finalizată. Cred că pentru mine a fost perioada cu cea mai intensă muncă și cu cel mai bun rezultat final. Eram tânăr, energic, gata să accept provocările cele mai dificile. În anii care au urmat am avut numeroase misiuni de consultanță, pentru FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, am condus o altă mare bancă de stat cu planuri de privatizare (care nu s-au concretizat, de această dată) și am lucrat încă aproape 20 de ani în BNR. Au fost ani buni, cu provocări de toate felurile, în care mi-am folosit priceperea și experiența dobândite.

A fost o introducere cam lungă. Mai lungă decât ceea ce urmează, și anume discutarea, dintr-un alt unghi, a uneia dintre cele mai monstruoase reglementări în vigoare în țara noastră: ieșirea la pensie în jurul vârstei de 40 de ani, pentru o extraordinar de largă, numeric, categorie de persoane. Câți anume? Nu știu exact. Unele surse dau la peste 200 mii de persoane, altele chiar la peste 300 mii numărul celor care pot ieși la pensie cand împlinesc 20 de ani de activitate în domeniul respectiv: personal militar, jandarmi, polițiști, judecători și destui alții. Pensiile acestora nu sunt doar dobândite la jumătate din numărul de ani de muncă ai muritorilor de rând, dar modul de calcul face ca pensia să fie, de multe ori, substanțial mai mare decât ultimul salariu. Iar această pensie se indexează, până la sfârșitul vieții, în același mod ca pensiile obișnuite.

Nu este vorba doar de un privilegiu incredibil, care nu există nicăieri pe fața pământului. (Sunt câteva țări care permit pensionarea dupa 20 de ani de activitate într-un anumit domeniu. Doar că nicăieri nu sunt, nici pe departe, atât de mulți cei eligibili și nici nu se pune problema ca pensia să fie mai mare decât ultimul salariu!)  Nu e vorba doar despre faptul că povara bugetară va deveni pur și simpu insuportabilă în câțiva ani de aici înainte. Până la urmă, vorbim de zeci de mii de persoane care, în fiecare an, sunt tentate să înceteze activitatea puțin după vârsta de 40 de ani și să trăiască, bine, mersi, confortabil, fără să mai facă nimic, câte zile le dă Dumnezeu.

Nu este doar un privilegiu aberant, este vorba și despre o fenomenală risipă de resurse pentru societate, care a beneficiat doar 20 de ani de serviciile persoanelor respective, iar apoi le plătește pensie alți 30-40 de ani, dacă nu mai mult. Prima problemă care imi trece prin minte, ca economist, este aceea bugetară: din ce resurse pot fi plătite pensiile acestea, pentru multe zeci de ani, pentru zeci de mii, apoi sute de mii de oameni în putere, care stau?

Dincolo de problema bugetară, avem însă și o severă problemă de securitate națională. Toți acești privilegiați nu mai au vreo obligație începând de la momentul ieșirii la pensie. Deci, orice criză prin care ar trece țara va trebui rezolvată fără toți aceștia; adică, în cațiva ani de aici înainte, vreo 100 mii de oameni în putere, apoi 200 mii, 500 mii care nu vor avea decât o grijă: cum să își apere privilegiul dobândit. Acum avem un război la cateva sute de km de granițele țării; am putea avea fenomene naturale deosebit de severe, ca urmare a schimbărilor climatice; abia am trecut printr-o pandemie cu efecte sociale și economice deosebit de serioase și nu există vreo garanție că nu vom avea alta, peste un an, doi sau zece. Cum răspundem acestor crize, în curs de desfășurare sau doar potențiale? Cu o armată tot mai numeroasă de pensionari în plină putere? Riscul de securitate națională este incomensurabil.

Aș vrea să mă refer acum chiar la persoanele în cauză. Sunt acestea cu adevărat privilegiate? Experiența mea personală, iar ca mine sunt imensa majoritate a oamenilor, au cele mai importante realizări profesionale după ce au trecut de 40 de ani, când au acumulat experiență, au atins maturitatea și au de fapt maximum de performanță, inclusiv în plan biologic. Hai să ne imaginăm că am trimite la pensie chirurgii la 45 de ani. Societatea, dar și cei în cauză, ar avea imens de pierdut. Dar profesorii? Mă gândesc cât de nefericită a fost ideea de a-i opri de la conducerea doctoratelor pe profesorii care au împlinit 65 de ani; cum ar fi să îi trimitem acasă la 45? Nu se pun asemenea probleme, din fericire (deși nu știu ce statut or avea medicii militari; bănuiesc că același, ca orice militar, nu?)

De aceea, mă gândesc că, în realitate, nu este un privilegiu pentru cei pensionați pe la 40 și puțini de ani. Persoanele în cauză sunt de fapt văduvite de posibilitatea de a fructifica experiența dobândită, de a avea bucuria de a face ceva util în viață. Vor fi câțiva, nu foarte mulți, din peste zece mii în fiecare an, care vor fi atrași de noi provocări profesionale. Aceștia vor continua o activitate utilă social (deși rămâne nerezolvată problema unui absurd privilegiu pecuniar, care nu e nici măcar rezonabil ca dimensiune). Dar cei mai mulți se vor complăcea să câștige mai mult stând degeaba decât muncind, fără a realiza că își irosesc de fapt viața. Posibil, după câțiva ani de odihnă, vor fi mai mulți cei care ar dori să revină în activitate. Dar cine i-ar mai angaja? Oare chiar le face vreo favoare societatea celor pe care îi împinge în afara vieții active, lăsându-i să se bată de muște de pe la 42 de ani până la sfârșitul vieții? Nu îi invidiez pe toţi aceştia. Legile ţării, concepute strâmb de parlamentari care nu realizează ce rău uriaş fac atât societăţii, cât şi, în realitate, privilegiaţilor în cauză, sunt de fapt un atentat la siguranţa naţională.

Este o temă foarte serioasă. Societate românească, ne trezim și noi?