Este pe cale să se încheie unul din cele mai complicate recensăminte din România aflată în granițele actuale. De spun asta? Pentru cel puțin trei motive.
În primul rând, țara noastră cunoaște o migrație externă fără precedent. Diverși oficiali avansează cifre nefundamentate despre dimensiunea fenomenului. În condițiile în care migrația pendulatorie, neînsoțită de legalizarea schimbării reședinței, este dominantă, recensământul rămâne singura modalitate de a afla câți dintre cetățenii români mai locuiesc în țară.
Apoi, perioada în care ar fi trebuit să aibă loc recensământul s-a aflat în plină pandemie. Pentru a se respecta cerința de compatibilitate cu metodologia Uniuni Europene, a fost necesar ca informațiile culese să reprezinte o dată din anul 2021 – ziua de referință fiind 1 decembrie 2021, deși recenzarea s-a făcut mult mai târziu (la recensămintele precedente a existat o distanță de maxim o lună între data de referință și recenzare). În aceste condiții, ne așteptăm ca marja de eroare inerentă unor informații bazate pe memorie să fie considerabil mărită.
Cum vor fi înregistrați cei decedați între decembrie 2021 și august 2022 (cam 200.000)? Dar locuințele demolate în acest interval? În plus, apar probleme legate de capacitatea de memorare a oamenilor. De exemplu, câți dintre cei care au un program de muncă variabil or fi estimat corect, în august 2022, adică nouă luni mai târziu, „numărul total de ore efectiv lucrate în săptămâna 22-28 noiembrie 2021”?
În sfârșit, recensământul s-a desfășurat într-o atmosferă caracterizată de o mare neîncredere a publicului în autorități – lucru vizibil atât în sondajele de opinie, cât și în modul în care au reacționat concetățenii noștri la solicitările oficiale legate de pandemie și combaterea acesteia. Deși de această dată nu au mai avut loc, ca în 2011, bruiaje din zona politică, suspicionita care ne afectează de la o vreme nu putea să nu afecteze negativ atitudinea unei părți importante a populației față de recensământ și – mai ales – față de recenzori.
Și pentru că toate acestea nu erau de ajuns, a fost nevoie de schimbarea metodei tradiționale de recenzare (față în față, la domiciliu) și trecerea la o metodă hibridă care include o primă etapă de auto-recenzare. Trebuie spus că auto-recenzarea, combinată cu utilizarea surselor de date alternative (baze de date ale instituțiilor), este metoda folosită de mult timp în majoritatea statelor europene, prezența recenzorilor în teritoriu fiind cu totul marginală. Cu amendamentul că, probabil, acolo bazele de date ale administrației sunt mai bine organizate decât aici, unde guvernul se străduie de luni de zile să afle câte pensii speciale plătește.
E bine că s-a făcut un prim pas pentru trecerea la un sistem modern de recenzare. Numai că, după părerea mea, implementarea a avut câteva hibe. Chestionarul utilizat pentru auto-recenzare a fost, în linii mari, cel folosit la precedentele recensăminte (oarecum normal, căci avem nevoie de comparabilitatea datelor). Numai că exigențele unui chestionar online diferă de cele ale unuia de tip creion-hârtie. Competențele recenzorului nu sunt aceleași cu ale auto-recenzatului, motiv pentru care punerea în pagină trebuie gândită astfel încât să elimine erorile de înțelegere a termenilor de specialitate utilizați. Altfel, chiar dacă există undeva, ascunsă, definiția „rezidenței” (e locul unde am domiciliul oficial? cel în care locuiesc de fapt? dacă la data de referință mă aflam în vizită în altă localitate, înseamnă că aceea era locuința mea?), nu e sigur că cel care completează o cunoaște suficient de bine. De aceea, în loc să întrebi pur și simplu unde ai reședința, într-un chestionar online se recomandă utilizarea unui set de întrebări simple, ajutătoare, care să elimine eventualele confuzii.
(Spun asta pentru că am întâlnit printre cunoștințele cu incontestabil nivel de cultură generală confuzii de genul: „Fiica mea are adresa din cartea de identitate la mine, deci trebuie să o înregistrez aici, deși ea stă de mai bine de un an în altă parte, cu prietenul ei” sau „Bineînțeles că m-am auto-recenzat la proprietatea mea din România, deși merg acolo doar două săptămâni pe an, eu fiind căsătorit și având copii în Germania”.)
Numeroase noțiuni cu care operează recensământul sunt nu doar necunoscute omului obișnuit, ci chiar contravin accepțiunilor comune. Care e diferența dintre domiciliu și rezidență? Când devine rezidență o locuință temporară? Locul nașterii este cel al maternității sau al locuinței mamei? Într-un recensământ „clasic”, cu recenzare exclusiv la domiciliu, se presupune că recenzorii ar fi putut fi suficient de bine instruiți încât să evite acest fel de confuzii. În cazul auto-recenzării, însă, nu e evident că respondentul va avea răbdarea să citească toate explicațiile necesare furnizării unor informații corecte.
Au existat și unele erori de programare a chestionarului online – cea mai frecventă fiind absența semnalării completării incomplete sau greșite în faza auto-recenzării. Cel mai probabil, cauza a fost lipsa de experiență specifică a programatorilor care au construit instrumentul (deosebit de complex) în domeniul chestionării prin internet. Ei bine, există în România firme care fac de ani de zile studii de opinie și marketing prin asemenea chestionare. Ele dispun de proceduri bine puse la punct pentru construirea și validarea acestor instrumente. Poate, colaborarea cu specialiștii uneia din aceste firme, măcar în faza recensământului de probă, ar fi prevenit multe din „bug”-uri.
Față de metodologia standard de recenzare, a fost introdusă o fază ad-hoc, în care persoanele care se auto-recenzaseră, dar înregistrarea nu fusese validată, sau nu fuseseră recenzate la domiciliu s-au prezentat la centrele de recenzare. Cu toate repetatele prelungiri, conform purtătorului de cuvânt al INS, recenzarea s-a încheiat cu „cam cu un milion de persoane nerecenzate”. Nu este o premieră – conform Raportului privind calitatea datelor Recensământului din 2011, atunci rămăseseră nerecenzate aproape 1,2 milioane de persoane. Ca și atunci, informațiile despre acestea urmează a fi culese, în măsura posibilităților, din sursele de date administrative.
Totuși, de ce a mers atât de greu recenzarea? Au fost două cauze: prima a constat în numărul insuficient al recenzorilor. Remunerația (aproximativ 25 de lei pentru recenzarea unei familii de 3 persoane) ar fi trebui să fie motivantă. E drept, e o muncă grea, ca să o faci eficient trebuie să ai excelente calități de relaționare. Sarcina recrutării recenzorilor a revenit primăriilor, care ar fi trebuit să fie direct interesate în buna desfășurare a recensământului – de populația determinată în acest fel vor depinde, în anii următor, banii alocați administrațiilor locale. Și totuși, mai ales în orașele mari, recrutarea recenzorilor a lăsat de dorit.
A doua cauză a fost reticența manifestată de către o parte din populație. Motivele sunt diverse, de la atitudinea general negativă față de stat, până la teama că unele informații furnizate (persoane care locuiesc cu chirie, sau plecate la muncă în străinătate) ar putea fi folosite împotriva celor care le furnizează. Elementul comun al celor doi factori este insuficienta și lipsa de profesionalism a comunicării, mai ales în perioada prealabilă recensământului propriu zis. Pentru că recensămintele se desfășoară rar (la 10 ani), nu ne putem baza pe memoria publicului: trebuie să i se explice de fiecare dată de ce este nevoie de cooperarea fiecăruia în această întreprindere.
Bănuiesc că un rol important în asigurarea unei bune comunicări cu publicul ar fi trebuit să-l joace Consiliul de Comunicare și Transparență, organism care, prin statut, ar fi trebuit să asigure „transparența totală și o comunicare completă și neutră a informațiilor ce privesc recensământul”. Numai că acesta a emis un newsletter în ianuarie, a mai publicat o prezentare a stadiului recenzării în 9 iunie, după care a tăcut. Nu e de mirare: cu o componență altfel prestigioasă (prezidat de însuși președintele Academiei), acest grup nu include niciun specialist în comunicare! Apropo, membrii Consiliului beneficiază de o indemnizație de participare la ședință egală cu 25% din salariul de bază minim brut pe țară.
În aceste zile se desfășoară cercetarea statistică post-recensământ, pentru verificarea calității informațiilor înregistrate. Cu alte cuvinte, niște recenzori vor (re)vizita familiile deja recenzate și le vor cere din nou informațiile deja înregistrate. Ați văzut undeva un anunț prin care să se explice ce se întâmplă? Oricum, nu căutați informația pe site-ul oficial https://www.recensamantromania.ro/ – e inutil.
Morala poveștii ar fi trebuit însușită încă de la eșecul campaniei de vaccinare împotriva COVID-19: dacă guvernanții se mulțumesc să spună poporului „faceți asta”, îndemnul va fi urmat doar de acea parte a societății pentru care autoritățile reprezintă o valoare în care se încred. Cu cât încrederea în autorități e mai mică – și ăsta e cazul României de azi – cu atât proporția celor care se conformează va scădea. Dacă vrei ca solicitarea să fie urmată de cvasi-totalitatea populației, e nevoie să faci un efort de persuasiune; și asta nu-i deloc simplu. E nevoie, cu alte cuvinte, de o campanie profesionistă (și destul de scumpă) de comunicare. Altfel, agentul sanitar va fi mereu confruntat cu eterna întrebare: „Pentru ce să dăm cu var?”
