În urmă cu doar câțiva ani, după cumpărături într-o zonă comercială din București, am intrat într-un fast-food, cu gând să comand ceva rapid și să-mi văd de drum. Înăuntru, câțiva angajați prăjeau și făceau curat, unul prelua comenzi, împacheta și servea la ferestruia pentru comenzi din mașină și nimeni nu era la tejghea. În mijlocul locului erau două turnuri cu ecran cu touch, pe care era afișat meniul pe categorii, iar sub fiecare ecran era câte un POS.
Compania găsise și testa așadar metoda prin care ar fi scăpat de angajați, de taxele pe muncă și de problemele umane, gen zile libere, concedii, demisii, maternitate, onboarding, training, timp și bani pierduți din profit.
În supermarketuri au apărut “casele rapide”, unde cine vrea poate să își scaneze singur produsele cumpărate, să le plătească și să plece din magazin fără să interacționeze cu vreo persoană.
În tot acest timp, cei care ar fi muncit în posturile respective, nu mai au posibilitatea unui astfel de loc de muncă și trebuie să caute altceva și, deși tehnologiile care permit eliminarea oamenilor și desfășurarea activităților diverse mediat printr-un sistem informatic sunt la început, tendința este evidentă. Este mult mai convenabil pentru o firmă să scape de taxe pe muncă și de salarii, cât timp un turn cu ecrane sau un cântar cu scanner pot prelua atât de ușor sarcinile angajaților, și atâta vreme cât clientul nu se opune să preia, de fapt, fără nicio compensație pentru efort, o parte din muncă. Nu de alta, dar, pentru a comanda ceva de la fast-food-ul automatizat, clientul trebuie să își gestioneze singur comanda, iar, pentru a ieși cu produsele din magazin, el trebuie să le scaneze și să și le cântărească singur.
Iar, în timp ce automatizarea și clientul preiau împreună o parte din joburi, unul cu costuri minime, celălalt fără să își dea seama că prestează o muncă neremunerată, piața muncii se restrânge pe măsură ce acest tip de sisteme preiau mai mult și mai mult din nevoile companiilor. Aceasta generează un tip nou de concurență și un tip nou de probleme pe care statul va trebui să înceapă curând să le ia în calcul la alcătuirea legilor și politicilor publice. Statul va fi nevoit să ia măsuri pentru a proteja într-un fel sau altul cetățeanul de rând, deosebit de expus într-o piață a muncii în schimbare rapidă, pentru a nu se trezi că are de susținut un val fără precedent de persoane apte și dornice de muncă, dar fără posibilitate de angajare.
Alte state fac deja pași importanți pentru a întâmpina inevitabila schimbare de paradigmă: îmbunătățesc oferta școlară, investesc în formare continuă, schimbă orientarea învățământului dinspre memorare de informații înspre identificare, filtrare și operare cu acestea, digitalizează procesele în punctele de contact cu cetățeanul și le simplifică. Uniunea Europeană are chiar în plan accesibilizarea limbajului legal, pentru ca oricine să poată înțelege textele, fără a-i fi necesară specializarea juridică, iar mult-hulita GDPR, chiar dacă este incompletă și greoaie, urmărește protejarea cetățeanului și de unele efecte ale proceselor automatizate.
Cum va putea statul român să țină pasul este însă o enigmă, având în vedere că, în loc să simplifice procedurile, în ultima vreme mai mult le complică.
În comunitățile antreprenoriale este lăudat “statul digital” estonian, în vreme ce acronime ca “SPV”, “SAF-T”, “ANAF” sau denumirile compuse cu “e”, cum sunt “e-guvernare” sau “e-factura” fac obiectul multor plângeri, nemulțumiri și temeri.
Spre exemplu, pentru a face o simplă factură către o entitate de stat, orice firmă, mare sau mică, trebuie să genereze un XML în format UBL, pe care să-l urce în SPV, apoi să aștepte validarea și să descarce factura într-o arhivă ZIP, care conține fișierul încărcat, dar semnat digital din sistemul ANAF. Toate aceste litere înșirate mai sus nu înseamnă nimic pentru cineva care nu lucrează în contabilitate și IT, dar sensul lor trebuie înțeles de toți cei care vor să desfășoare afaceri în mod legal în România, pentru că măsura se va aplica din 2023 tuturor facturilor, chiar dacă sunt emise între entități private.
În această situație, o firmă mare va tuși suma necesară și va automatiza imediat procesul, fără să simtă o presiune prea mare, în vreme ce o firmă mică va pierde timp prețios, pentru că cineva, de obicei unul dintre asociați, administratorul, contabilul, reprezentantul de vânzări sau asistent managerul, va prelua sarcina suplimentară și va face manual cele câteva facturi lunare. Dacă sarcina nu poate fi preluată manual, antreprenorul mic va trebui să aloce bani în plus pentru a-și schimba softul de facturare sau pentru a accesa o soluție automatizată. Riscul și cheltuielile din ce în ce mai mari, efortul procedural și cel financiar, vor descuraja inițiativa privată de mici dimensiuni, iar reducerea în consecință a numărului de mici antreprenori va încărca și ea o piață a muncii deja împovărată.
Din punctul de vedere al contribuabilului, digitalizarea administrativă presupune cam același lucru cu cea comercială, acesta fiind nevoit să preia sarcina persoanei de la ghișeu și să își gestioneze singur formularele. Doar că, în vreme ce la magazin merge adesea, de obicei o persoană are de-a face cu același formular în general doar de câteva ori în viață și, în cazuri particulare, cel mult o dată pe an, iar, ca haosul să fie complet, procedurile se mai și schimbă. Aceasta înseamnă că învățarea acestora pentru o utilizare ulterioară facilă este imposibilă, iar contribuabilul trebuie să își irosească timpul înțelegând cum trebuie procedat de fiecare dată când este nevoit să interacționeze cu statul.
Problema digitalizării administrative nu se oprește însă aici. Atât în România, unde “declarația online se printează și se depune la etajul doi”, cât și în restul lumii, graba, neatenția și neînțegerea modului de completare vor genera erori, mai ales că, în cazul României, din cauza limbajului complicat folosit, majoritatea instrucțiunilor sunt dificil de înțeles la o primă lectură chiar și pentru specialiști.
Și poate că nu ar fi atât de grav, dacă statul ar urmări să prevină și să corecteze greșelile, și nu să le penalizeze. De exemplu, o simplă omisiune de previzionare făcută din grabă sau din neînțelegerea necesarului de completare în Declarația unică poate lăsa un antreprenor plătitor de taxe fără asigurarea medicală la care ar avea dreptul, chiar dacă este la zi cu toate plățile către stat. Astfel, odată cu digitalizarea administrativă și dispariția ghișeelor, contribuabilul este practic forțat să muncească pentru stat, suplimentar și neplătit, fără training și cu riscurile suportate doar de el.
În lipsa interacțiunilor interpersonale, responsabilitatea statului devine impersonală, iar cetățeanul preia toate obligațiile și suportă toate consecințele.
Ca și Meta și megacorporațiile similare despre care scriam în articolul trecut, prin eliminarea oamenilor de la ghișee, statul devine un fel de zeu intangibil de tip nou, căruia i se vor trimite rugăciunile doar prin mail sau în SPV. Contribuabilului nu-i va rămâne decât să aștepte cele 30 de zile legale, în speranța unei rezolvări, exact ca atunci când utilizatorul penalizat, fără să știe de ce, solicită către Meta o reevaluare a unei decizii luate de AI-ul acesteia.
Automatizarea este așadar unealta viitorului, al cărei potențial distructiv nu trebuie neglijat. Ea trebuie folosită cu atenție, reglementată și supravegheată, pentru a nu genera mai multe probleme decât rezolvă. Pentru că nu doar cei care nu vor mai putea lucra în fast-food-uri și în supermarketuri și cei care nu vor mai putea să lucreze pe cont propriu sunt în pericol să fie nevoiți să se reinventeze sau să devină o povară pentru stat. În pericol sunt și profesiile creative.
Despre textele și imaginile generate digital, care cu greu pot fi deosebite de cele create de om, în articolul de săptămâna viitoare.
