Din 26 decembrie 1989 până astăzi la conducerea Ministerului Educației s-au perindat 23 de miniștri, dintre care unii cu repetiție. Puține domenii au fost mai reformate decât cel al Educației, dar, din păcate, în locul unei ameliorări a sistemului, rezultatele succesivelor așa-zise reforme sunt mai degrabă descurajante. Inegalitatea șanselor, dimensiunea abandonului școlar și slaba calitate a pregătirii elevilor sunt măsurate şi reflectate, an de an, de cifre tot mai dure. Potrivit rapoartelor oficiale ale Ministerului Educației privind starea învățământului preuniversitar și universitar, abandonul școlar a crescut la toate nivelurile de învățământ, cu vârfuri, cum era de așteptat, în rural și-n zonele defavorizate economico-social.
În România, părăsirea timpurie a școlii are o rată mai mult decât dublă față de media europeană, care, scăzând de la an la an, se plasează azi la sub zece procente. Sigur, acolo unde există profesori excepționali, cu vocație, și elevi cu interese cognitive și de realizare profesională majore, rezultatele pot fi spectaculoase: olimpici, număr semnificativ de absolvenți de liceu admiși la prestigioase universități occidentale, inserții reușite ale absolvenților români în domenii de top din țările cu economii dezvoltate și o reală competiție pe piața muncii. În rest, tabloul e mai degrabă sumbru, pentru sute de mii de tineri școala nemaireușind de mult să-și îndeplinească rolul de ascensor social. Și asta în contextul în care evaluarea performanțelor economice ale unei țări se face de vreo doi ani și prin Indicele dezvoltării incluzive, un indicator propus ca alternativă la Produsul Intern Brut (PIB). Or, abandonul școlar înseamnă sărăcie, sănătate precară, participare socială redusă, exact opusul incluziunii.
Una dintre cauzele slabei performanțe a școlii românești și cea mai invocată e subfinanțarea cronică. Chiar și în 2022, bugetul alocat domeniului, 3,11% din PIB (căruia i se adaugă și bani din PNRR) e mult sub media europeană, care a crescut după Covid și valurile imigraționiste de la 4,5 la 5%. Țările care privesc cu seriozitate spre viitor investesc în educație cu câteva procente peste media Uniunii Europene, vezi Norvegia, Marea Britanie sau chiar peste dublul ei, vezi Finlanda.
Dar nu doar mult-discutatele toalete din fundul curții sunt marea problemă a învățământului românesc, și, în general, nu doar subdezvoltarea infrastructurii, cât, mai ales, slaba eficiență a cheltuielilor, chiar așa subdimensionate cum sunt ele.
Politica UE se concentrează în ultimii ani în special pe profesori și formatori, fiindcă în primul rând ei pot avea un impact major asupra rezultatelor educației, începând de la etapele timpurii, până la educația adulților. Un raport intermediar al Grupului de experți în educație ai Comisiei Europene, publicat la începutul acestui an, le recomandă statelor membre să investească mai eficient și mai echitabil în educație, să adopte politici compensatorii în mediile dezavantajate socio-economic, să faciliteze tranziția de la studiile superioare la piața muncii și, repet, să pună accentul pe educația și formarea profesională a profesorilor și pe educația lor permanentă. (Raportul final va fi gata luna viitoare). Pandemia de Covid-19 a declanșat cea mai mare perturbare a societăților și economiilor din țările UE, inclusiv a sistemele lor de învățământ, de după cel de-al Doilea Război Mondial, amintesc experții Comisiei, așa că Uniunea se concentrează pe revalorizarea profesiilor didactice. Cunoștințele, abilitățile și – nota bene! – atitudinile profesorilor și conducătorilor de școli au un efect direct asupra rezultatelor învățării elevilor, spun experții Comisiei. O scădere a prestigiului profesiei didactice și lipsa de personal pot afecta dramatic calitatea educației.
Statele Uniunii Europene trebuie să atragă cei mai buni candidați pentru profesiile didactice și să încurajeze leadership-ul de calitate, subliniază Raportul, tocmai pentru că profesorul e vectorul principal al creșterii competitivității și coeziunii sociale.
Abordând chestiunea conducerii domeniului educației, experţii spun că leadership-ul trebuie să aibă la bază o viziune strategică, inspirată de valori fundamentale și să-și găsească întruchiparea într-o persoană capabilă să ofere „un model demn de urmat atât de către elevi, cât și de către cadrele didactice”. Raportarea recomadărilor Comisiei la realitatea românească ne induce un justificat sentiment de jenă, mai ales când privim spre ministru!
Parafrazându-l pe fostul ambasador american la București David Funderburk, și când zicem că reformăm, continuăm să alergăm țipând pe tangentă fără a atinge miezul problemei.
