O carte despre USR, la timpul trecut

Volumul colectiv USR. Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise, coordonat de Dan Lungu și Anca Goja, adună în cuprinsul său, în proporții egale, atât nume bine-cunoscute celor care au urmărit cu atenție viața acestui partid, cât și pe cele ale unor membri de la „baza” organizației, cu atât mai semnificativi cu cât vorbim despre un partid care s-a dorit „la firul ierbii”. (Printre ei i-am regăsit, cu plăcere, pe cei mai mulți dintre cei care m-au determinat să votez, fără ezitare, listele USR, de fiecare dată când am avut ocazia.) Fie că au deținut sau nu, de-a lungul timpului, funcții importante în organizație, numitorul comun al celor 21 de semnatari este faptul că în prezent nu mai fac parte din partid sau dețin poziții marginale.

Dat fiind acest element comun al autorilor, ne-am fi putut aștepta ca volumul să se constituie într-un „manifest al exclușilor”. Dar nu e așa. În Nota asupra ediției, sociologul Dan Lungu scrie că și-a propus „doar” să adune laolaltă, pentru uzul celor ce vor dori să înțeleagă fenomenul USR, un număr de „„povești de viață” ale celor implicați în nașterea primului partid românesc ieșit din mișcările civice” (p.5). Cu alte cuvinte, o bună bază de date, cu informații de prima mână, pentru o abordare sociologică.

Majoritatea capitolelor se concentrează asupra experiențelor personale, altele (Alexandru Surcel, Dumitru Dobrev) adaugă elemente de analiză a fenomenului USR în ansamblu. Prin numărul mare de intervenții referitoare la anumite organizații (Maramureș, Diaspora), am putea avea baza de pornire pentru veritabile studii de caz.

Pentru că vorbim despre o întreprindere cvasi-sociologică, se impune o primă observație asupra eșantionului utilizat. Cei 21 au, toți, meserii bine definite (și, în general, bine retribuite) pe care le exercită cu succes. Se află la vârsta (30-40 de ani) la care ai cam aflat ce vrei de la viață. Niciunul nu avea nevoie de politică pentru a-și asigura traiul zilnic – ba, aș spune, a trebuit să facă sacrificii materiale pentru a activa în partid.

Ce au în comun experiențele relatate în textele din volum? În primul rând, motivația inițială: toți au intrat în partid, în ciuda dezgustului față de prestația partidelor existente, având convingerea că se poate face un alt fel de politică. Faptic, ocazia a apărut în stradă, fie că a fost vorba de apărarea Halei Matache sau a Roșiei Montana, fie că au fost protestele față de bine-cunoscuta OUG 13.

Celălalt punct de intersecție al relatărilor este constatarea contradicției dintre valorile asumate, bazate pe transparență și democrație, ale partidului și absența lor în interiorul organizației. Sunt numeroase referiri la anihilarea celor care nu fac parte din echipa conducătoare, la excluderi sau suspendări arbitrare. Cât despre metoda „autobuzul” de manipulare a alegerilor interne, ea nu lipsește din niciuna dintre relatări. Și, omniprezentă, dezamăgirea.

Textele par a fi fost scrise în urmă cu un an, în perioada ieșirii USR-PLUS de la guvernare. În acest moment este mai evident decât atunci că USR a eșuat: marile proiecte (Fără penali, Oameni noi, desființarea pensiilor speciale) au fost trase pe linie moartă. Fuziunea cu PLUS a eșuat, după ce a adus mai multe pierderi decât câștiguri. În mai puțin de doi ani de la ultimele alegeri, USR a pierdut deja 13 din cei 80 de parlamentari. Și, mai grav decât toate, nimeni nu mai crede că USR este un altfel de partid, care face altfel de politică.

Eșecul e grav, pentru că nu dispare doar un partid (n-ar fi nici primul, nici ultimul); se pierde entuziasmul, dorința de implicare a unei întregi generații. Cumva, se repetă istoria din urmă cu un sfert de secol, când Convenția Democratică nu reușea să confirme așteptările celor care o aduseseră la putere.

Cum s-a ajuns aici? Cum se face că un grup de oameni intrați în politică, în mare lor majoritate, din altruism, din convingerea că pot schimba în bine societatea, nu pot rămâne împreună în efortul de a îndeplini obiectivele comune? De ce eșuează un demers pe care atât de multă lume l-a considerat necesar?

Posibil ca răspunsul să stea în absența unui consens inițial asupra mijloacelor. În partidele „tradiționale”, unde fiecare urmărește un scop personal, e relativ ușor de tranzacționat: îți las ție asta, dacă-mi rămâne mie cealaltă. Faptul că fiecare a venit acolo convins că vrea binele tuturor, nu doar pe al său, ar putea să-l facă suspicios față de orice tentativă de a proceda altfel decât consideră el că e bine. De aici până la a considera că orice mijloace sunt bune pentru a apăra scopul de presupuse primejdii e doar un pas.

E clar că, pentru a încerca un răspuns articulat, am avea nevoie de completarea eșantionului de useriști care alcătuiește volumul cu reprezentanți ai celeilalte părți – a celor care alcătuiesc acum structurile partidului. La fel de cert e că, de-acum încolo, indiferent de evoluțiile viitoare, cine va încerca să studieze fenomenul USR va trebui neapărat să parcurgă atent paginile volumului.