Politică Editorial

La moartea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii: Un omagiu personal

Cineva mi-a transmis condoleanțe pentru moartea Reginei Elisabeta a II-a. I-am spus că nu mă identific cu suverana britanică, deși sunt cetățean britanic și am trăit aproape jumătate din viață în această țară.

Acești ani petrecuți la Londra ca jurnalist, cei mai mulți dintre aceștia la BBC, mi-au dat o anumită detașare emoțională față de actualitate. Dar în ceea ce urmează voi renunța la imparțialitate și voi expune opiniile mele personale despre defuncta suverană britanică.

De la început vreau să declar că nu sunt nici monarhist, nici republican, ambele forme fiind perfect legitime într-un cadru democratic. Regina Elisabeta a fost însă mai mult decât un monarh, ea fost un simbol istoric, prin lungimea domniei sale – 70 de ani – dar și prin adaptarea sa la trecerea printr-o perioadă istorică în care lumea s-a schimbat mai repede decât probabil în patru sau cinci secole precedente.

Îmi aduc aminte că am sosit pentru prima oară în Marea Britanie în 1991, în timpul primului război din Golf, în care forțele armate britanice, al căror comandant suprem era regina, aveau o contribuție substanțială. Îmi amintesc că atunci am văzut-o pentru prima oară pe regină făcând o scurtă declarație televizată. Conta mai puțin ce a spus, ci modul în care o spunea, care inspira încredere și calm într-o perioadă de război.

Au urmat ani dificili pentru regină, care încerca să fie un model pentru națiune, în timp ce copiii săi eșuau pe rând în căsătoriile lor, provocând totodată scandal public. Separarea și apoi divorțul prințului moștenitor Charles de Prințesa Diana, ca și moartea ei ulterioară în 1997, au adus monarhia la cel mai scăzut nivel de încredere în rândul populației din întreaga perioadă elisabetană.

Reacția reginei atunci a fost percepută ca indiferentă și tardivă, dar la îndemnul prim ministrului ei de atunci, Tony Blair (care cu priceperea sa la relații publice a numit-o pe Diana “Prințesa Poporului”), regina a făcut o adresare în direct de pe balconul Palatului Buckingham din Londra, cu fața la cameră, dar cu spatele la public. A fost ea sinceră atunci? Nu știu. Dar sunt aproape sigur că atunci regina a salvat literalmente monarhia.

În 1997, la 45 de ani de la urcarea ei pe tron, regina a început cu tenacitate refacerea imaginii monarhiei, modernizarea instituției, cu toate că acțiunile ei erau uneori sabotate de alți membri ai familiei regale prin comportamentul lor nepotrivit, ca să nu spun stupid.

Și în 2002 regina a marcat jubileul de aur al domniei sale într-un triumf absolut, triumf repetat la jubileul de diamant (2012, anul Jocurilor Olimpice de la Londra) și de platină (2022).

Îmi aduc aminte de un moment absolut excepțional, vizita reginei în Republica Irlanda în 2011, prima a unui suveran britanic de la independența de Marea Britanie în 1922, când la dineul oficial oferit de președinta Mary MacAleese, suverana și-a început discursul rostind un salut în limba Gaelică – limbă oficială alături de engleză în statul irlandez. Președinta MacAleese a put fi auzită exclamând “Wow!”, iar regina a continuat exprimând regrete celor care au suferit din cauza celor întâmplate în trecut în relația britano-irlandeză.

Și acesta era unul dintre punctele forte ale reginei: știa să vorbească cu oricine, prieten sau dușman, om de stat sau om de rând, indiferent de culoare, etnie sau stare socială. De aceea era foarte apreciată în țările Commonwealth-ului, pe care le-a vizitat în totalitate și de mai multe ori începând cu 1953, în pofida trecutului colonial britanic. Și de aceea relația ei cu Margaret Thatcher (prim ministră între 1979 și 1990) a fost una rece, una dintre cauze fiind impopularitatea Doamnei de Fier printre liderii Commonwealth-ului.

Dar regina nu a fost doar o femeie de stat, ci și soție, mamă (a patru copii), bunică (opt nepoți) și străbunică (12 strănepoți). Ea s-a căsătorit cu Prințul Philip în 1947 (la nuntă a fost invitat și Regele Mihai, cu care regina se înrudea) și l-a numit “stânca mea”, fiind profund afectată de moartea lui în 2021.

Regina știa să încurajeze, să picure balsam pe rănile națiunii și o făcea cu o empatie de care niciun politician nu era în stare, deși avea o obligație constituțională de rezervă și trebuia să fie atentă la fiecare vorbă ce o rostea. De la Castelul Windsor, unde era în autoizolare de pe 19 martie 2020, la începutul primei carantine Covid, ea a făcut un discurs public pe 6 aprilie 2020, când prim ministrul Boris Johnson era în spital cu Covid și când numărul zilnic al morților urca vertiginos spre 1.000.

Iar regina a spus atunci că până la urmă va trece și perioada asta grea de izolare socială, încheind cu memorabilul “We’ll meet again” – Ne vom revedea din nou, al legendarei cântărețe Vera Lynn. Trebuie să recunosc că și eu, ca mulți alții, m-am simțit încurajat în acea perioadă neagră din debutul pandemiei de acel discurs al reginei.

Ultimii doi ani ai reginei au fost foarte dificili. Pandemie, război, criză economică mondială, suverana însăși s-a îmbolnăvit de Covid anul acesta și s-a declarat epuizată de boală – cine știe dacă de fapt declinul ei terminal nu își are originea de acolo. Ea a delegat mai multe atribuții Prințului Charles, care între altele a dat citire pentru prima oară Discursului Tronului (programul legislativ al guvernului) în parlament.

Dar regina a continuat să-și facă datoria. Cu două zile înainte de deces, ea a primit demisia premierului Johnson și a învestit-o la Castelul Balmoral, în Scoția, pe noua șefă a guvernului, Liz Truss (al 15-lea și ultimul ei prim ministru, primul fiind Winston Churchill), iar în ziua decesului avea programat un Privy Council – audiență cu miniștrii principali, care a fost anulat.

Cu alte cuvinte, regina a murit la datorie, combătând până în ultima clipă. Îndrăznesc să spun că sunt puține figuri în istoria omenirii care să fi dat dovadă de un simț al datoriei mai ridicat decât Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord. De aceea fac în încheiere un apel la anti-monarhiști (sau republicani): în următoarele 10 zile până când regina va fi înmormântată, dați dovadă de decență și abțineți-vă de la tirade anti-monarhiste. O să aveți destul timp după aceea pentru ele.

Autor

Petru Clej

Petru Clej este jurnalist freelance, care locuiește și lucrează la Londra din 1991. În prezent el este corespondent RFI România, G4Media și Anima News, după a ce a lucrat la redacția română a BBC World Service mai bine de 17 ani.
Este specializat pe problema antisemitismului, Holocaustului și rasismului și a realizat numeroase materiale pe această temă pentru BBC, RFI, Jewish Chronicle, Dilema Veche, G4Media și Anima News.
A înființat și este administratorul grupului Facebook ANTISEMITISMUL ESTE OTRAVĂ și participă activ pe mai multe grupuri dedicate combaterii antisemitismului și rasismului.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 0
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile