Gânduri la comemorarea Holocaustului în România – mărturia țiganilor din Oltenia, pradă de război

”Ion Antonescu nu a fost niciodată un erou tragic pentru mine, întrucât şi-a dorit puterea şi a abuzat de ea, trăgând ţara şi odată cu ea, şi pe unchiul meu, printre soldaţi, într-un război de invazie, care nu avea niciun fel de sorţi de izbândă. Din istoria apocrifă, povestită de maica mare, am aflat că Antonescu ţinuse enorm la mama sa, care avea o mare influenţă asupra lui. Când a dorit să ia puterea supremă în stat, odată cu gradul de Mareşal, tata mare a fost martorul unei scene memorabile, care mi-a rămas adânc întipărită în minte. Era căpitan în armată, înainte să-şi piardă picioarele, degerate întrucât dormise alaturi de soldaţii săi iarna, în tranşee, în Balta Brăilei. Fusese responsabil cu aprovizionarea pentru regiunea Oltenia, în armata regală. Într-o zi înceţosată, Antonescu coboară din tren, la Craiova, sau la Piatra Olt, nu mai ţin minte în ce gară, şi tata mare era de faţă. Îl aştepta acolo mama sa, care l-a îmbrăţişat şi i-a spus dojenitor, la ureche « Nu trebuie să îţi doreşti puterea, fiul meu, te va distruge. »

Oricum, unchiul meu, elevul aviator si apoi ofiţerul din armata regală, devenit contabil sub comunişti, nu mi-a vorbit niciodată despre Antonescu, el rămânând până la moarte un regalist convins, tradiţie care s-a păstrat în familia mea din partea mamei, mai ales la vărul meu Marcel. Nici cei din partea tatei nu ştiu să fi avut vreo admiraţie oarecare pentru Mareşal.

Aflasem de la mam’mare despre deportarea evreilor şi cea a ţiganilor din Oltenia, trimişi de Antonescu în lagăre dincolo de Nistru. Ce căutase el dincolo de Nistru, şi până la Stalingrad sau la Cotul Donului? O aventură la fel de nebunească şi sortită eşecului, ca cea a lui Napoleon, în campania din Rusia…

Venea, vara, în capul satului dinspre Gârleşti, unde fusese străbunicul meu preot, o veche şatră de ţigani cărămidari, care se aşezau lângă cimitir, în vale, şi clădeau piramide de cărămizi galbene, din lut. Mam’mare mi-a povestit că veneau şi înainte de război, cu bulibaşa al lor, şi cu ţigăncuşele mici şi murdare şi pline de praf, dar împodobite cu lanţuri grele, de cocoşei din aur. Tata mare, învăţătorul, le făcea semn să oprească, şi o punea pe mama mare să aducă un butoi plin cu apă. Mama mare mi-a povestit cum spăla ţigăncuşele, le îmbrăca apoi în cămeşoaie albe, curate, şi le împletea părul lung, în cozi. Apoi tata mare le punea iar colanele grele, de aur, în jurul gătului şi îi spunea bulibaşei : « Aşa să le porţi ». De purtat nu au mai apucat să poarte mult aurul acela legendar şi mult râvnit. Şatra a dispărut ani buni, şi a reapărut, împuținată, într-o primăvară, după război, cu oamenii lihniţi de foame şi sleiţi de puteri, şi fără bulibaşa cel bătrân. Bulibașa si mulți din șatră, femei, copii, pieriseră în lagărul de concentrare din Transnistria, unde nu rezistaseră mai ales iarna, fără adăposturi, pe câmp. O ţigancă bătrână se văieta, povestindu-i lui tata mare, „Domnu’ învăţător, ne-au omorât. Ne-au pândit jandarmii şi ne-au luat tot aurul. Îl ascunseserăm de frică, în oiştea carelor. Ne-au bătut la tălpi să le spunem unde este, ne-au luat aurul şi ne-au urcat în tren și ne-au dus…”

Pe tanti Mimi, de la Ghercești, o țin minte cu apariția ei insolită, de franțuzoaică zveltă și elegantă, trecută bine peste prima tinerețe, întinzându-mi chiseaua cu dulceață de vișine și paharul de apă rece, aburind, sub pomii din grădina casei ei boierești, de la deal de biserica și școala satului.

Casa era vis a vis de statuia eroilor din Primul Război mondial, cu numele țăranilor olteni căzuți pentru patrie frumos scrise pe soclu.

Tanti Mimi, pe care memoria mea adesea jucăușă se încăpățânează să o confunde cu imaginea lui Madame Vlădescu, pariziana de la care am învățat limba franceză la București, se înrudea cu bunicii mei prin soțul ei, preot de țară, văr primar al lui tata mare.

Pe preotul-văr al bunicilor nu l-am cunoscut decât din poveștile lui maica mare, spuse târziu și discret, după moartea lui tanti Mimi, în anii 70.

Nu i-am reținut numele – să zicem Popa Nae. Încerc acum sa dau de veste în sat, printre cei, din ce in ce mai puțini, care ar putea să și-l amintească, din spusele părinților lor.

Oricum, am vie în fața ochilor povestea cinematografică istorisită de maica mare, legată de isprăvile acestui văr, devenit preot militar și ajuns tocmai la Odessa, cu trupele române, în avântul lor cuceritor sau răzbunător. Nu am intenția să țin o prelegere de istorie.

Popa Nae, îndrăgostit lulea de a sa soață, spunea maica mare, trimitea de la Odessa vagoane cu blănuri scumpe, bijuterii, o data a trimis chiar un pian de concert, candelabre de argint, și alte odoare de preț luate de acolo ca pradă de război de armata română.

Între timp, în satul oltean din împrejurimile Craiovei, armata germană aliată își stabilise cartierul general – în casa lui Popa Nae și a lui Tanti Mimi, cea educată la pension, care vorba fluent și germana.

Gurile rele ale satului spun că între tanti Mimi și comandantul trupelor germane de acolo s-ar fi născut o frumoasă idilă, care a fost apoi curmată de retragerea nemților, urmați de venirea rușilor în sat. Care erau conduși de un tânăr ofițer, încartiruit și el tot la Popa Nae și generoasa și impăciuitorista tanti Mimi.

Trec peste detalii și ajung cu istoria la întoarcerea de pe front și din prizonierat a lui Popa Nae – cel încornorat. Care află cum stătuseră lucrurile în absența sa, trage o beție amarnică, înjugă boii la car, urcă pianul de concert și candelabrele aprinse, și pornește, cântând romanțe de dor și jale prin sat, până la fântâna de lângă biserică.

Tata mare-învățătorul era paralizat, în scaun, de când petrecuse o iarnă în tranșee, cu soldații lui, în Balta Brăilei – așa că tărăncile l-au luat cu scăunel cu tot, pe sus, strigând: „Domnu Gheorghe, se omoară taica popa, s-a aruncat în fântână!”

„Mor, mor, mor,” striga Popa Nae de jos, din fântână, sprijinit cu picioarele de găleată și cu brațele încolăcite de lanț. Tata mare l-a convins cu greu pe să se țină bine de ciutură și să se lase tras în sus de femei.

Nu știu ce a urmat, nu i-am mai prins nici pe tata mare, nici pe Popa Nae în viață. Povestea celui din urmă mi-a rămas însă vie în memorie. Tanti Mimi era văduvă când am cunoscut-o. O femeie fermecătoare, care nu părea să fie apăsată de trecut.