Politică Cultură Editorial

Nimic nu e mai schimbător decât trecutul

Titlul –  foarte inspirat –  al unei  pagini de pe rețelele de socializare  mi-a limpezit salutar  în  minte  subiectul cu care mi-am ales să  onorez cererea  amabilă  a publicației Santinela de a spune ceva despre tratarea trecutului recent în textele de pe platformele media.

Este un subiect imposibil trecutul recent.  Fluid ca o apă care ți se scurge printre degete când vrei să o prinzi.  Și are altă culoare, consistență și realitate, în funcție de mâinile în care este ținut.

Dar iată titlul  inspirator:  „Eliberăm  trecutul din prezent”.

Asta era  problema pe care o identificasem și eu citind  nu doar articolele de presă, ci și mulțime de studii, eseuri, intervenții polemice sau chiar lucrări de doctorat ale generațiilor mai noi.

Veți spune că afirmația/promisiunea: „Eliberăm trecutul din prezent”   sună ca un anunț al unei firme de prestări servicii, gen: Deblocăm yale.

Așa este: prezentul își ițește în ea zâmbetul triumfal și sigur de sine,  cât timp lipsește din propoziție adverbul „cum”  și semnul de întrebare aferent.

Dar să admitem că diagnosticul e pus: nimic mai schimbător și mai fluid decât trecutul, cu precădere cel recent. Și că da, ca să nu se schimbe  chiar flagrant și într-un ritm căruia să nu-i facem față, trecutul are nevoie să fie eliberat din cătușele prezentului.

Totuși, treaba asta nu i-a ieșit nimănui și nicăieri până azi. Dovadă sumedenia de aforisme, maxime, proverbe care constată inutilitatea tentativei: s-a întors roata, ce a fost va mai fi, ce e val ca valul trece etc.  Dar, dovadă chiar peremptorie este mai ales faptul pe care cei mai în vârstă, ca mine, îl pot constata:  o dată la treizeci de  ani,  adică la fiecare schimbare de generație, această țară necunoscută care este trecutul, ne devine de nerecunoscut.

Vorbind doar despre noi, cei care ne petrecem timpul  în lumea cărților, a ideilor literare, politice, sociale, ne amintim bunăoară că în urmă cu treizeci de ani îi redescopeream și citeam cu uluire și cutremurare pe autorii din interbelicul românesc, dispăruți în exil sau în închisorile comuniste. Și constatăm că astăzi aceiași răsfățați ai librăriilor, editurilor, documentarelor, televiziunilor, trec printr-un purgatoriu revizionist care ne face frig pe șira  spinării. Ne temem că o să-i vedem, în elanul energic al măturătorilor, la „groapa de gunoi a istoriei”  pentru ideile lor, trecute  sub tăcere în entuziasmul de acum treizeci de ani, sau pur și simplu neluate atunci în seamă.

Că  aceasta este o stare de fapt aproape firească și nu un simptom al „excepționalismului românesc”, eu nu am vreo îndoială. Și am să invoc doar două împrejurări culese din experiența etalonului nostru preferat, după care oftăm cum că „n-a fost să fie” să avem și noi „Nuerembergul nostru”.  Prima împrejurare, știută și uitată, este aceea că faimosul Eichmann, capturat de Mossad, deși urmărit și de procurorii nemți, a fost judecat la începutul deceniului șapte, cum se știe, nu în Germania, cum și-au dorit acolo acei nemți care au luat în serios denazificarea, ci la Ierusalim. Și nu a fost judecat în Germania, deoarece însuși Konrad Adenauer și anturajul său s-au opus. Mai mult chiar, agenții și procurorii care au întreprins demersurile ca procesul să aibă loc în țara de unde comandase călăul crimele naziste au suferit represalii din direcția politicului la acea vreme. Un documentar de acum câțiva ani dă la iveală documentele acestei „afaceri”. L-am văzut și voi încerca să dau de un link  la el.

A doua împrejurare este chiar mai tulburătoare. O povestește în memoriile sale Marcel Reich-Ranicki[1].  Extraordinarul memorialist,  evreu născut în Polonia și scăpat singur de exterminare din toată familia lui, la fel ca soția lui Tosia, singura supraviețuitoare a propriei familii, devenise, în deceniul opt al secolului trecut, director al paginilor de literatură la Frankfurter Allgemeine Zeitung. Merita, de altfel: era cel mai influent și temut critic literar din Germania federală,  iar departamentul de cultură al publicației se afla în responsabilitatea istoricului Joachim Fest, care-l stima enorm. Transcriu doar faptul ca atare povestit de el:

„La începutul lui septembrie1973 a apărut cartea lui Fest despre Hitler.

Cu acest prilej Wolf Jobst Siedler, editorul monografiei, a organizat o mare recepție la vila sa din Berlin-Dahler. Tosia și cu mine am fost și noi invitați, cu siguranță la propunerea lui Fest. Eram  ambii în cea mai bună dispoziție. Dar abia intrați în vestibulul locuinței spațioase și elegante, am întrezărit prin ușa întredeschisă  dând într-una din camere,  ceva ce aproape că ne-a tăiat răsuflarea: câteva persoane se întrețineau animat cu un domn prezentabil aflat în centrul lor, purtând un costum impecabil de culoare închisă, și care se apropia de șaptezeci de ani. Gazda îl tratat cu o mare politețe, ba chiar cu o deferență deosebită. După toate aparențele, nu Fest era invitatul de onoare, ci acest domn liniștit,  foarte simpatic. (….)

Acest domn de treabă era un criminal de război, unul dintre cei mai îngrozitori criminal de război din  istoria Germaniei.  Care era răspunzător de moartea a nenumărați oameni. (…) Fusese condamnat de tribunalul militar de la Nuernberg la  douăzeci de ani de detenție. Vorbesc de Albert Speer.”

Conduși cu forța spre oaspetele de onoare, care de altfel le venea afabil în întâmpinare, soții Ranicki nu au apucat să părăsească recepția, fiind obligați să dea mâna cu fostul colaborator al lui Hitler:

„Nu mai știu despre ce am discutat împreună. Dar orișice aș fi spus, Speer dădea aprobator  și plin de bunăvoință din cap. (…) Dacă nu mă înșel, pe o măsuță din apropiere se afla așezată pe o cuvertură de catifea, cartea a cărei apariție era sărbătorită aici și acum – un volum de 1200 de pagini.

Pe coperta neagră era tipărit cu litere mari, albe, titlul concis: Hitler.  Era limpede ce voia să sugereze prezentarea grafică a cărții, ce semnaliza ea în mod decis: patos și monumentalitate. Iar Speer se arăta vădit satisfăcut de asta. Zâmbind șiret, a privit cartea ce odihnea pe măsuță cu un fast solemn și a spus rar și apăsat:  El ar fi fost mulțumit, da, lui i-ar fi plăcut.

Dacă am încremenit de spaimă? (….)[2]

Opresc aici citatul, nu pentru că  sentimentele evreului invitat la glorificarea călăului neamului său n-ar merita transcrise, ci fiindcă scopul meu a fost să potolesc  printr-o paranteză febrele eternei lamentații românești, „ca la noi la nimenea”.

Prin asta, însă, problema se dovedește cu atât mai spinoasă:  nu numai  la noi este greu să eliberezi trecutul din prezent,  ci și, iată, la case foarte mari. Cu atât mai mult la noi, care suntem, orice s-ar spune, o  țară mai… bolnăvicioasă.

Dar cauzele dificultății, sau chiar imposibilității, s-ar  putea totuși să semene. În fond, până și amintirile personale sunt prinse în toate firele, lanțurile, cețurile privirii de azi, ale celui care le-a trăit. Cu atât mai mult va fi astfel trecutul colectiv, asupra căruia fiecare om, grup, partid, cu opiniile, experiențele, intențiile, scopurile  sale vor avea o altă privire în prezent și a avut o alta în urmă cu  treizeci de ani.  Pe de o parte. Pe de alta, nu putem face nimic în fața faptului că cercetarea, explorarea însăși ne furnizează mereu noi date despre o anumită perioadă, ceea ce face ca „adevărul”  descoperirilor noastre să fie mereu provizoriu.

Convingerea mea personală este însă că problema trebuie pusă altfel și că oamenii structural, prin fire, onești, chiar și-o pun altfel. Și cunosc, din fericire, mulți asemenea oameni.  Care se întreabă, dacă se mai întreabă,  cum ne eliberăm noi, exploratorii, de prezent, pentru a intra în această țară  necunoscută și mereu schimbătoare, care este trecutul, mai ales cel mai recent? Și nu cum eliberăm trecutul din prezent.

Și că întrebările secundare care decurg din ea sunt altele. De exemplu: ce anume din prezentul  nostru schimbă trecutul pe care îl explorăm, sau doar rememorăm?

Este amprenta pe care propriul trecut îl pune peste trecutul  general, colectiv? Este presiunea opiniei curente, majoritare, a grupului din care facem parte și de care, din motive variate, am prefera să nu ne departajăm, sau mai rău, să intrăm în conflict? Este o anumită superficialitate și nerăbdare în demersurile noastre de exploratori care pun cercetarea trecutului în slujba carierei, a CV-ului, și nu a adevărului, a cărui pasiune de mistuie? Este o sensibilitate mai acută la felul cum se schimbă direcția vântului, mai marii instituției, ai partidului, ai țării?

Sau este un amalgam din toate astea, caz în care explorarea trecutului  are doar o funcție instrumentală, iar cel recent se oferă ca un teritoriu extrem de lucrativ.

Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să ne punem așa problema sau să nu ne-o punem deloc, dar apele se aleg cu adevărat în privința credibilității rezultatelor noastre, numai dacă ne-o punem.

[1]  Viața mea, editura Hasefer, 2004,  tr. Alexandru Șahighian

[2] Op. cit. pp. 341-342

Autor

Doina Jela

Prozatoare, eseistă, editoare și jurnalistă, Doina Jela este autoarea cărții Drumul Damascului, ecranizată de regizorul Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar (nominalizat la Leul de Aur pentru cel mai bun regizor și la Premiul Marcello Mastroianni). Este membră de onoare a Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Constanța. Cărțile ei de investigație pe baza mărturiilor și cercetărilor de arhivă sunt inspirate în special de trecutul recent colectiv și personal, fiind citate în numeroase lucrări de referință pe această temă. Colaborează ocazional la Santinela.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 0
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile