Clivajele sociale și, în consecință, politice, sunt un dat al lumii, și nu de ieri, de azi. Întotdeauna au existat și au cutremurat istoria între vodă și plebe, între sătean și orășean, între bogat și sărac, între buricul lumii și fundul pământului. Statele civilizate au încercat între granițele lor să reducă aceste prăpăstii între oameni și, cel puțin în Europa, părea că lumea se apropie de idealul căutat.
Adevărul e că în nicio epocă a istoriei omenești nu a dispus omul simplu de atât confort ca acum, când, chiar și într-o perioadă de recesiune, un mixer simplu de mână se poate cumpăra cu 35 de lei din supermarket, iar telefonul mobil cu internet și Facebook a permis, mai bine sau mai rău, aproape doi ani de școală online.
Dar această bunăstare crescută a omului simplu european, american, canadian… vestic, a fost posibilă pentru că undeva, într-un capăt de lume din est, dincolo de prăpastie, niște oameni foarte săraci au produs bunuri foarte ieftine, pe care le-au exportat să fie cumpărate de niște oameni care, cu fiecare mixer de mână și telefon mobil adus în casă, își îmbunătățeau condițiile de viață.
Tot acest schimb care părea să funcționeze perfect are însă o mulțime de consecințe, pe lângă cele demult cunoscute și evidente, de la munca impusă copiilor, la producția de caju și avocado pentru senvișurile fancy care merg de minune cu cafeaua de origine.
În primul rând, esticul sărac a ajuns să producă tot, de la hrană la componente tehnologice, iar clasa de mijloc vestică actuală nu mai vrea nici să-și curețe propriul veceu. Vesticul urban middle-upper nu mai știe să muncească fizic. El nu mai știe să supraviețuiască cu puțin, nu are idee cum se produc bunurile de uz curent din materie primă și îi este firesc traiul disciplinat în corporație, ce îi permite să bea o cafea bună, să iasă când vrea în oraș, un pahar de vin seara la Netflix, afterschool, terapie și două vacanțe pe an în Zanzibar și în Mallorca #livingthelife.
Iar această prosperitate instagramabilă a devenit posibilă pentru că produsele care ne ușurează viața au devenit din ce în ce mai accesibile și mai ieftine. Este mai ieftin și mai simplu să cumperi o zacuscă decât să trudești în bucătărie pentru câteva borcane și să riști să se strice în cămară, că nu le-ai sterilizat bine. Este mai ieftin și mai simplu să conduci până la magazinul de mobilă pentru un raft, decât să pui două lemne unul peste celălalt, să le unești cu șuruburi, să le șlefuiești și să le vopsești. Cine mai împletește pulovere, cine mai coase haine sau fețe de pernă, când ele se găsesc la 5 lei în diverse modele și sunt gata făcute?
Cei câțiva care mai fac asta o fac din pasiune, ca hobby, iar cei care produc pentru a vinde produse handmade nu pot avea prețuri mici.
Ca produsele să devină din ce în ce mai ieftine, ele sunt fabricate și comandate în cantități din ce în ce mai mari, care permit reducerea costurilor și negocierea unui “preț mai bun”. O firmă mică nu are puterea de a gestiona comenzi prea mari, așa că, pe măsură ce schimbul economic între vest și est a progresat, firmele mici nu au putut opune un preț similar prețului adus la raft de corporațiile deja imense, așa că majoritatea s-au închis pe rând, iar unele au fost preluate sau s-au unit cu altele. Nimic nefiresc, desigur; omul este o creatură socială, supraviețuirea speciei a fost asigurată din cele mai vechi timpuri tocmai de stabilirea de alianțe și de grupuri, cu cât mai mari, cu atât mai puternice.
Doar că firmele mari s-au tot unit între ele și au tot înghițit firme mai mici până când au rămas cu adevărat în piață doar un număr redus de companii de anvergură, care intermediază tot procesul economic prin care produsele ieftine din est ajung în casele și în burțile vestice.
Banii vestici rămân însă în vest, în conturile firmelor care intermediază schimbul și la acționarii lor. Banii se adună constant în cantități impresionante, atât de la clasele bogate, cât și de la supraviețuitorii din mediile defavorizate, care, cât de săraci, tot cumpără o pâine, un telefon și un parizer. După ce sunt absorbiți din piață până la ultimul cent disponibil, prin produse potrivite și bine plasate prin strategii de marketing perfecționate științific, banii vestici sunt subțiați de toți intermediarii și ajung cu picătura la est, unde, de fapt, este toată producția de care, ne place sau nu, depindem cu toții.
Iar producția depinde de materie primă, care vine către producători de la surse din toată lumea, pe uscat și pe mare, întotdeauna cu un consum însemnat de combustibil, altă resursă de care depindem cu toții, dar pe care nu o avem la dispoziție decât în funcție de înțelegerile și dispoziția celor care o extrag și o prelucrează.
Această triplă dependență, de materie primă, de manufactură și de combustibil, face ca un act localizat, cum este războiul lui Putin, să poată produce foamete în Africa, să destabilizeze economiile lumii una după cealaltă și să agite statele instabile. Și ea a fost dacă nu creată, cel puțin întreținută de companiile mari, în căutarea prețului celui mai mic, cerut prin comportamentul de consum al fiecăruia dintre noi.
Rezultatul este că acum suntem într-o situație care, în mod cert, va produce o schimbare majoră în viitorul nu foarte îndepărtat; ne-am obișnuit cu lucruri ieftine, nu mai vrem să muncim, nu ne știm pe dinafară decât propriul număr de telefon, am uitat să coasem și să creștem animale și legume și ținem cu greu în viață o plantă în ghiveci. Suntem dependenți de corporații megalitice orientate doar către a aduce din ce în ce mai mulți bani în conturile acționarilor, nu putem comunica între noi dacă pică internetul sau Facebookul sau WhatsAppul, care e tot Facebook (Meta), algoritmii decid ce informații ajung la noi, dispar joburi pentru că sunt înlocuite de roboți, AI-uri și ecrane “inteligente” cu touch și în curând nici mașinile nu ne vor mai porni din parcarea cu plată, dacă nu ne vom fi plătit abonamentele de utilizare a drumurilor, de net mobil, de folosință și… încălzirea în scaune.
Iar schimbarea majoră este aceea că, dacă statele și cetățenii nu sesizează pericolul și nu fac nimic pentru a combate creșterea monstruoasă a puterii oligopolului corporatist care înghite în prezent tot, ne îndreptăm rapid, de la o lume a proprietății, către o lume a chiriilor, iar mulți dintre noi nici nu realizează că procesul a început deja.
Proprietatea și capitalul vor fi al unui grup mic și global de indivizi, iar restul lumii va plăti Proprietatea ca serviciu, așa cum plătește deja software ca serviciu (SaS). Lucruri pe care le facem acum firesc vor fi condiționate de microplăți, și, de exemplu, nu vom mai putea porni aragazul în propria casă decât dacă vom plăti de fiecare dată o mică sumă către corporația care deține brandul. Fiecare creștere cu un grad a temperaturii din casă va fi condiționată de o microplată, pentru că centrala termică nu va porni altfel.
Pare distopic, dar deja BMW are un abonament pentru încălzirea în scaune, iar în magazine nu se mai găsesc produse care înainte erau autonome, de la televizoare și frigidere “inteligente” (care impun folosirea unei aplicații proprii ce se instalează pe telefon și solicită internet pentru a funcționa) până la… prize cu temporizator (da, acum până și o priză are nevoie de internet și de aplicația ei!).
Aceste obiecte sunt practic imposibil de reparat dacă se strică, dar toate megacorporațiile care le vând au programe de responsabilitate socială, care să le facă să pară “sustenabile”. Așa am ajuns ca, deși suntem nevoiți să cumpărăm o canapea nouă dacă s-au deteriorat două perne, să nu mai putem lua baterii simple, pe care să le reciclăm când se consumă, ci doar acumulatori, ca să fim “mai sustenabili“.
Să fim mai sustenabili noi, nu ei.
Pentru că noi trebuie să suportăm costurile energiei, ale transporturilor în contextul creșterilor recente ale prețurilor la pompă, ale deciziilor politice proaste și ale funcționării pe profit și creștere continuă, nesustenabilă, a megacorporațiilor. Le suportăm și rămânem deocamdată prosperi, dar ce se va întâmpla când, ca întreg, nu vom mai avea puterea financiară de a susține creșterea constantă a acestor companii?
Concepte ca “greenwashing” și “whitewashing” nu au apărut din senin. Acțiunile prin care activiștii se lipesc de autostradă sau aruncă cu supă în tablouri sunt reacții extreme la o realitate care înaintează către un deznodământ periculos pentru omenire.
Corupția este, din păcate, la fel de firească naturii umane ca și distrugerea celui mai slab și acumularea cu orice preț, iar mecanismele de combatere trebuie menținute și îmbunătățite continuu, ceea ce nu este posibil când populația este individualistă și apatică politic.
Capitalismul este singurul sistem care a funcționat în timp și a adus bunăstare lumii. Avem nevoie de libertatea și motivația pe care o oferă individului, de prosperitatea pe care o aduce, și încă nu există niciun alt sistem viabil ce poate funcționa pentru toți, având în vedere natura umană. Dar acest sistem, care a permis lumea mai bună în care trăim în prezent, riscă să fie acaparat și distrus de dictatura unui oligopol care există doar pentru a transfera toți banii dinspre lume înspre o mână de indivizi.
Iar, dacă populația nu rămâne vigilentă și nu cere insistent, la orice derapaj, ca principiile democratice să fie respectate, guvernele însele vor tinde să devină subordonate corporațiilor sau să se confunde cu ele, reprezentându-le interesele în dauna tuturor.
Am văzut recent ce efect devastator au avut asupra lumii anii în care corporatistul Trump a avut cârma Statelor Unite, iar acesta a fost doar un preview. Scriitorii SF au intuit demult acest pericol. Ei însă l-au plasat într-un viitor îndepărtat, când expansiunea civilizației umane ar fi deja universală. Totuși, avansul tehnologic, confortul obținut facil, lipsa preocupării pentru proveniența mărfurilor și delăsarea politică a cetățenilor pot produce mult mai rapid acest viitor.
