Cultură Editorial

Despre banalitatea binelui sau cum devine provincia centru

În ultimele  săptămâni, ocupându-mă de promovarea  propriei mele cărți, porțiunea de jurnal cuprinzând  perioada 1990-1995, m-am trezit  că mă afund  din nou într-o amărăciune-nedumerire veche. Iat-o:  ce-i lipsește provinciei  să se mântuiască, devenind  centru, fie și pentru trei zile-o săptămână  pe an,  din moment ce lucrul acesta se petrece, totuși, și nu rar, în multe locuri din lumea largă și chiar la noi?

Există un festival de jazz la Gărâna, unul de teatru la  Sibiu, altul la Edinburgh și altul la Avignon, un festival de film la Sfântu Gheorghe,  unul la Cluj,  unul de muzică la  Verbier,  altul de literatură la  Iași, altul de muzică, arte vizuale, happening și literatură la Petrila, ca să nu  enumăr decât câteva, fiindcă sunt foarte multe și câteva ajung ca să se înțeleagă ce vreau să zic.

Sigur, omul sfințește locul, dar oare știm noi mereu și întotdeauna  câte obstacole întâmpină omul înainte de a reuși să sfințească locul  și câți asemenea  cruciați sucombă înainte de a  aprinde măcar o căndeluță?

Apropo, iar și iar îmi aduc aminte  o idee a lui Mircea Zaciu, navetist toată viața între Cluj și București, pentru a lua aer,  cum că în cuvântul  pro-vincie „detectează” o vagă mireasmă, adiere a ideii de înfrângere. Adică provincia ar fi locul celor învinși. Cine-i învinge pe ei acolo, e ușor de întrebat și de răspuns: provincia însăși.  Tot prin oameni, desigur. Decât că nu dintre cei care sfințesc locul, ci dintre cei care-l pârjolesc, care-l sterilizează, care-l reduc la neputință și la un statut de învins etern.

Aici e nedumirirea mea. Ce este așa de greu pentru oamenii aceia care, poate că ei înșiși sterili din naștere, ar putea face provincia să înflorească, prin rodnicia altora, pe care îi adună în jurul lor și-i ocrotesc. Nu mă prefac că nu înțeleg. Pur și simplu nu mă duce mintea. Dimpotrivă, mi se pare că nu e deloc așa de greu de înțeles că un om ca ăsta, steril din punct de vedere al creativității artistice, industriale, sau intelectuale, ar putea intra glorios în istoria locului , braț la braț cu cohorta de artiști pe care-i face să înflorească pe solul până mai ieri arid.  Primarii Dobrescu și Praporgescu sunt singurii rămași în istoria Bucureștiului, primul prin faimoasa Săptămână a cărții, când în librării apărea un cap mare de măgar care ținea în mâini inscripția EU NU CITESC, celălalt prin alte inspirate isprăvi pe care nu le mai notez aici. Dar mai e și altceva de ordin foarte practic: în cele câteva zile de festival la Sibiu, la Cannes, la Monte Carlo și la  Sighișoara,  hotelurile, restaurantele, plajele, pensiunile, dughenele cu amintiri colcăie de vizitatori și deci de cumpărători.

Ce-i împiedică pe cei aflați la butoane în astfel de locuri „în care nu s-a întâmplat nimic niciodată”, atotputernicii primari, cu atotputernicele caracatițe ale consiliilor de administrație departamentale, județene, etc. să dibuie asemenea  inițiative și să le dea tot sprijinul? Nu mă prefac deloc că  nu știu. Chiar nu știu. Au trecut adică treizeci de ani de când am scris acele pagini de jurnal  și, așa cum nu înțelegeam atunci, nu înțeleg nici azi.

Știu doar că mi-am luat tălpășița, ca mulți dintre comilitonii mei de atunci, care s-au dus mai toți unde au văzut cu ochii.

Autor

Doina Jela

Prozatoare, eseistă, editoare și jurnalistă, Doina Jela este autoarea cărții Drumul Damascului, ecranizată de regizorul Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar (nominalizat la Leul de Aur pentru cel mai bun regizor și la Premiul Marcello Mastroianni). Este membră de onoare a Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Constanța. Cărțile ei de investigație pe baza mărturiilor și cercetărilor de arhivă sunt inspirate în special de trecutul recent colectiv și personal, fiind citate în numeroase lucrări de referință pe această temă. Colaborează ocazional la Santinela.

Publică un comentariu

Abonează-te
Anunță-mă când
guest
Comentarii: 0
Comentarii din cadrul articolului
Toate comentariile