În ultimele săptămâni, ocupându-mă de promovarea propriei mele cărți, porțiunea de jurnal cuprinzând perioada 1990-1995, m-am trezit că mă afund din nou într-o amărăciune-nedumerire veche. Iat-o: ce-i lipsește provinciei să se mântuiască, devenind centru, fie și pentru trei zile-o săptămână pe an, din moment ce lucrul acesta se petrece, totuși, și nu rar, în multe locuri din lumea largă și chiar la noi?
Există un festival de jazz la Gărâna, unul de teatru la Sibiu, altul la Edinburgh și altul la Avignon, un festival de film la Sfântu Gheorghe, unul la Cluj, unul de muzică la Verbier, altul de literatură la Iași, altul de muzică, arte vizuale, happening și literatură la Petrila, ca să nu enumăr decât câteva, fiindcă sunt foarte multe și câteva ajung ca să se înțeleagă ce vreau să zic.
Sigur, omul sfințește locul, dar oare știm noi mereu și întotdeauna câte obstacole întâmpină omul înainte de a reuși să sfințească locul și câți asemenea cruciați sucombă înainte de a aprinde măcar o căndeluță?
Apropo, iar și iar îmi aduc aminte o idee a lui Mircea Zaciu, navetist toată viața între Cluj și București, pentru a lua aer, cum că în cuvântul pro-vincie „detectează” o vagă mireasmă, adiere a ideii de înfrângere. Adică provincia ar fi locul celor învinși. Cine-i învinge pe ei acolo, e ușor de întrebat și de răspuns: provincia însăși. Tot prin oameni, desigur. Decât că nu dintre cei care sfințesc locul, ci dintre cei care-l pârjolesc, care-l sterilizează, care-l reduc la neputință și la un statut de învins etern.
Aici e nedumirirea mea. Ce este așa de greu pentru oamenii aceia care, poate că ei înșiși sterili din naștere, ar putea face provincia să înflorească, prin rodnicia altora, pe care îi adună în jurul lor și-i ocrotesc. Nu mă prefac că nu înțeleg. Pur și simplu nu mă duce mintea. Dimpotrivă, mi se pare că nu e deloc așa de greu de înțeles că un om ca ăsta, steril din punct de vedere al creativității artistice, industriale, sau intelectuale, ar putea intra glorios în istoria locului , braț la braț cu cohorta de artiști pe care-i face să înflorească pe solul până mai ieri arid. Primarii Dobrescu și Praporgescu sunt singurii rămași în istoria Bucureștiului, primul prin faimoasa Săptămână a cărții, când în librării apărea un cap mare de măgar care ținea în mâini inscripția EU NU CITESC, celălalt prin alte inspirate isprăvi pe care nu le mai notez aici. Dar mai e și altceva de ordin foarte practic: în cele câteva zile de festival la Sibiu, la Cannes, la Monte Carlo și la Sighișoara, hotelurile, restaurantele, plajele, pensiunile, dughenele cu amintiri colcăie de vizitatori și deci de cumpărători.
Ce-i împiedică pe cei aflați la butoane în astfel de locuri „în care nu s-a întâmplat nimic niciodată”, atotputernicii primari, cu atotputernicele caracatițe ale consiliilor de administrație departamentale, județene, etc. să dibuie asemenea inițiative și să le dea tot sprijinul? Nu mă prefac deloc că nu știu. Chiar nu știu. Au trecut adică treizeci de ani de când am scris acele pagini de jurnal și, așa cum nu înțelegeam atunci, nu înțeleg nici azi.
Știu doar că mi-am luat tălpășița, ca mulți dintre comilitonii mei de atunci, care s-au dus mai toți unde au văzut cu ochii.
