Iluminismul a prins aripi în ultima parte a secolului al XVIII-lea, contribuind major la descătușarea de dogme a gândirii și la progresul filosofic, social și economic care a urmat. Este un paradox colosal că iluminismul a reușit să își facă loc într-o perioadă în care răspândirea culturii și a științei era foarte limitată la nivel de mase. În Franța, de pildă, doar 2,5 la sută din populație știa să scrie și să citească, iar numărul celor care aveau cărți acasă era mai mic de 1 la sută. Cum se explică atunci impactul istoric avut de iluminism? După părerea mea, ar exista două explicații principale: progresul științei și al cunoașterii umane avansase în suficientă măsură, în mod special după marile descoperiri geografice care aveau deja secole de existență. Al doilea motiv este acela că valoarea era recunoscută pe plan social, rolul jucat de cei cu știință de carte, în general, și de creatorii din toate domeniile, în special, a contribuit în mod fundamental la accelerarea progresului lumii occidentale.
Până în ziua de azi societatea occidentală și-a bazat progresul pe recunoașterea și promovarea valorii, iar această caracteristică este cea care face diferența între societățile de succes și cele care se împotmolesc. Aici, contraexemplul de netăgăduit este cel al societăților totalitare. Promovarea pe criterii ideologice, nu de competență, a menținut Uniunea Sovietică undeva la periferia dezvoltării, deși cea mai întinsă țară din lume și bogată în nenumărate resurse ar fi avut condiții extraordinare pentru un progres rapid și durabil.
Țara noastră, căzută în sfera de influență sovietică după al doilea război mondial, a început edificarea „celei mai drepte și mai umane societăți” prin eliminarea, inclusiv fizică, a intelectualității și promovarea nulităților pe întreaga scară ierarhică. Să nu uităm că, după ce au înhățat puterea, comuniștii au epurat masiv conducerea la toate nivelurile ierarhice. În sate, funcția de primar era atribuită celui mai sărac dintre locuitori. Dar cine era cel mai sărac? Cel mai leneș, bețivul satului, cel mai neisprăvit: selecţie adversă ridicată la rang de normă politică.
Nu a fost o întâmplare în acest context faptul că ultimul lider comunist din România avea, împreună cu nevasta lui, un inimaginabil total de șase clase de școală primară. Conducerea partidului și a statului revenea astfel celor mai puțin potriviți pentru a o exercita. Ca urmare, România a ajuns pe penultimul loc în Europa, înaintea Albaniei – țară care împinsese nebunia ideologică încă și mai departe decât Ceaușescu.
Am crezut că acest blestem va lua sfârșit odată cu prăbușirea regimului comunist. Alinierea la valorile occidentale are, printre trăsăturile esențiale, un sistem de promovare meritocratic și crearea condițiilor la nivel social pentru ca cei mai bine pregătiți și mai talentați cetățeni să-și poată fructifica deplin potențialul. Dar acest lucru se întâmplă chiar și astăzi pe o scară cu mult mai redusă decât cea care ne-ar permite o dezvoltare sănătoasă şi durabilă în plan economic și social.
Pe la începutul secolului al XX-lea, în Parlamentul României, Vintilă Brătianu, de profesie inginer, a fost interpelat de colegii lui, juriști în cea mai mare majoritate, fiind întrebat ce poate aduce bun un inginer acolo unde se fac legi? Răspunsul celui interpelat a fost memorabil: “măsura, domnule președinte, măsura!”. A trecut mai bine de un secol de atunci. Nu știu sigur dacă ar fi fost bine să avem foarte mulți juriști între făcătorii de legi. Dar în ziua de azi am ajuns în cealaltă extremă: numărul celor care se luptă din greu și pierd majoritatea bătăliilor cu gramatica limbii române, care și-au terminat liceul pe la 40 de ani și au făcut o facultate trecută la secret, dar au ajuns parlamentari, este incredibil de mare, iar aceştia nu pot în mod funciar să producă legi corecte. Cum să legiferezi ca zeci, poate sute de mii de cetățeni să poată ieși la pensie la o vârstă puțin mai mare de 40 de ani, iar pensia acestora să fie cu mult mai mare decât ultimul salariu? Cum să legiferezi ca modificarea unor contracte să poată fi realizată retroactiv, prin efectul legii, în condițiile în care încă din dreptul roman se știa că legile nu pot acționa decât pentru viitor? Sunt doar două exemple care arată cât de dăunător devine procesul legislativ atunci când acesta este lăsat pe mâna unor persoane fără pregătire și chiar și fără minima înțelegere a implicațiilor deciziilor pe care le adoptă. Iar prima întrebare care se naște în acest context este: cum anume este făcută selecția la nivelul fiecărui partid politic?
Nici la nivel executiv nu stăm mai bine. La vârful ministerelor sunt de mult prea multe ori plasate persoane cu o singură calitate: obediență. Nu este de mirare că cei care sunt numiți în cascadă pe ierarhia instituțiilor respective ajung să nu aibă chiar nicio legătură cu domeniul. Iar instituţiile respective devin doar surse de scurgeri de resurse, nicidecum promotori de politici durabile.
România are probabil cel mai mare număr de instituții publice “descentralizate”, în care numeroşi sunt cei își găsesc o pâine de mâncat din te miri ce activitate. Unele din aceste instituții, care ar putea și ar trebui să joace un rol major în țară și în străinătate, devin în timp niște caricaturi grotești ale inadecvării. Îmi vine în minte aici Institutul Cultural Român, unde conducerea inteligentă și integră a lui Horia Roman Patapievici a fost înlocuită mai întâi cu una asigurată de un profesor decrepit, până a ajuns ca de cultura românească în lume să se ocupe o croitoreasă. Faptul că recent am avut micuțul scandal cu actrița în vârstă de 30 de ani, cocoţată șefă peste ICR la Londra, nu este decât o inevitabilă continuare a unei tradiții maligne în decizia de promovare în instituții publice.
Gravitatea situației este amplificată de faptul că în prezent sunt, posibil, mii, dacă nu zeci de mii de tineri foarte calificați, unii cu experiență atestată în lumea largă, care ar fi doritori să contribuie la renașterea societății românești. Aceștia însă nu ajung decât arareori să fie folosiți așa cum trebuie. Selecția adversă funcționează perfect: cei mai buni sunt îndepărtați prompt, întrucât reprezintă o amenințare la ordinea malignă instaurată. Acești tineri fie se pierd în anonimat, fie pur și simplu aleg să-și continue cariere meritorii pe alte meleaguri, văduvind societatea românească de speranța într-un viitor mai bun.
Cum poate fi oprit și inversat acest proces de distrugere lentă a valorilor societății? Mă tem că nu poate fi găsit un răspuns simplu la această dilemă. Prima condiție, după părerea mea, ar trebui să fie conștientizarea magnitudinii la care a ajuns problema selecției adverse și adoptarea de măsuri hotărâte pentru a o stopa.
Mă gândesc că punctul de pornire ar putea să fie revalorizarea studiilor post-universitare, în general, și a celor doctorale, în special. Acordarea unor drepturi speciale deținătorilor titlului de doctor (cum ar fi un spor la salariu, posibilitatea de a accede în barou și altele) a transformat titlul de doctor în științe într-o batjocură națională. În prezent avem mii de deținători ai acestui titlu, între care unii abia dacă “știu să vorbește” în limba română. Am avut chiar și un prim-ministru care a mers până acolo încât a introdus într-o lege prevederea de a putea renunța la titlul de doctor după ce plagiatul de care se făcea vinovat devenise de notorietate. Mă liniștește într-un fel faptul că persoana în cauză a renunțat la titlul de doctor, dar și-a păstrat privilegiile pe care acest titlu i le-a adus, inclusiv exercitarea profesiunii de avocat la care a accedat fără examen ca urmare a titlului de doctor.
Din păcate, în momentul de față se pare că de fapt ne îndepărtăm de revalorizarea titlului de doctor în științe. Comisia la nivel național care existase rămâne desființată, iar o eventuală, chiar dacă improbabilă, anulare a unor titluri obținute fraudulos nu este însoțită de vreun fel de urmare sancționatorie, nici pentru cel care a fraudat, nici pentru comisia de specialitate care ar fi trebuit să-l împiedice să o facă.
De o importanță critică este reprofesionalizarea funcțiilor executive în întreprinderi și instituții publice de toate nivelurile. S-a vorbit mult despre concursuri pentru ocuparea unor posturi. Un mediu malign nu permite însă acest lucru aproape niciodată. O soluție de explorat ar fi realizarea unei prime selecții a candidaților pentru toate funcțiile manageriale de către instituții de specialitate, cu pregătire recunoscută în domeniul resurselor umane. Pentru fiecare poziție experții ar putea să furnizeze, să spunem, 3 nume eligibile pentru poziția respectivă, urmând ca decizia finală să fie adoptată de eșalonul ierarhic superior.
Nu lipsită de interes ar fi și reprofesionalizarea funcțiilor neexecutive din consiliile de administrație ale întreprinderilor și instituțiilor publice. În prezent s-a ajuns la situații grotești, în care pipițe beneficiind doar de calități fizice sau nepoței, spilcuiți dar nepricepuți, ajung să ia decizii care ne afectează pe toți. Nu este vorba doar de costul, deloc neglijabil, reprezentat de stipendierea celor în cauză, ci mai ales de impactul devastator al deciziilor prostești pe care aceștia pot să le ia.
De-a lungul activității mele profesionale am luat multe decizii de angajare sau de promovare, pe funcții mai importante sau mai puțin importante. Întotdeauna deciziile mele s-au bazat pe principiul competenței profesionale a acelui angajat sau numit într-o funcție. Nu am avut vreodată grija că dacă mă înconjor de oameni competenți și dornici de afirmare îmi periclitez propria poziție. Așa am reușit să construiesc colective de profesioniști, capabili să-și asume răspunderi și să facă evaluări responsabile. Chiar dacă uneori opiniile lor difereau de ale mele, am preferat întotdeauna să ascult argumentele experților pentru decizii fundamentate. Nu mi-a părut niciodată rău de acest tip de abordare. Am construit colective de profesioniști care și-au făcut treaba așa cum trebuie. Sunt convins că sunt mulți, dacă nu foarte mulți, cei care gândesc ca mine. Mai ales în ultimii ani, există șansa reală de a promova absolvenți pe bune ai unor universități adevărate, oameni cu expertiză la nivel internațional care pot și trebuie să fie folosiți în țară. Pot fi oare dislocuite din funcțiile pe care le ocupă pilele de tot felul, pentru ca în locul lor să vină experți adevărați, capabili să conducă țara spre mai bine? De răspunsul la această întrebare depinde unde va fi România în viitoarele decenii: undeva la marginea lumii civilizate, împotmolită în birocrație și neputințe, sau între țările dezvoltate ale Europei.
