Whataboutismul – argumentul celor fără de argumente

Acest articol este disponibil și în English (Engleză)

„Da’ despre crimele comuniștilor de ce nu vorbiți?”

Recent, la articolul despre antisemitismul lui Mihai Eminescu publicat aici, am primit un email (bineînțeles anonim) în care eram interpelat: „Jidane, de ce nu scrii câte ceva și despre jidovii criminali din istoria acestei lumi?”

Textul care urma era de un antisemitism demn de cele mai oribile texte legionare sau naziste și nu merită să zăbovesc la el. Am să folosesc totuși titlul pentru a vorbi despre un fenomen foarte răspândit în lumea contemporană: whataboutism-ul.

Avându-și originea în întrebarea din engleză „what about?” – „dar despre”, whataboutismul (numit uneori și whataboutery) este o metodă de a contra o afirmație prin deplasarea discuției pe un alt plan.

Whataboutism-ul își are originea în tehnica „tu quoque” – încercarea de discreditare a argumentelor oponentului prin atacul propriului său comportament, implicând ipocrizia. Termenul este menționat pentru prima oară în limba engleză de John Cooke în piesa sa The Cittie Galant din 1614.

IRA, URSS, Rusia, China, Trump

Termenul whataboutism a apărut în anii 1970 și a fost folosit pentru prima oară de profesorul de istorie Sean O’Conaill. Acesta, într-o scrisoare publicată de cotidianul The Irish Times, îi critica pe apărătorii organizației paramilitare separatiste Armata Republicană Irlandeză (IRA), care la fiecare atentat terorist din provincia britanică Irlanda de Nord răspundeau „what about the British?” („și cu britanicii cum rămâne?”), menționând toate actele de violență reale sau închipuite comise de britanici în Irlanda de-a lungul secolelor.

Metoda a fost folosită pe scară largă de propaganda sovietică în timpul Războiului Rece: atunci când Statele Unite criticau situația drepturilor omului din URSS, Kremlinul replica – dar la voi cum e cu discriminarea împotriva negrilor? Rusia continuă să folosească și azi pe larg această metodă, atunci când este criticată pentru ocuparea Crimeei sau amenințarea la adresa Ucrainei, le reamintește americanilor de invaziile din Afganistan (2001) sau Irak (2003), iar britanicilor și francezilor de intervenția militară din Libia (2011).

China răspunde la fel americanilor atunci când este criticată pentru încălcarea drepturilor omului pentru minoritatea uigură: dar voi ce ați făcut cu amerindienii timp de secole sau, în general, le reamintește occidentalilor de trecutul lor colonial în China secolelor XIX – XX.

Mai recent, în Statele Unite, whataboutism-ul a fost folosit sistematic de fostul președinte Donald Trump care, de fiecare dată când era acuzat că răstălmăcește realitatea sau că nu se delimitează de extremiștii de dreapta, contra-ataca: dar presa liberală? Dar Black Lives Matter? Când comentatorul Fox News Bill O’Reilly a spus că președintele Rusiei, Vladimir Putin (aparent favorabil președintelui Trump) a ucis oameni, Trump a replicat: „Sunt o mulțime de ucigași. Avem o mulțime de ucigași. Ce credeți, că țara noastră este atât de nevinovată?”

© Pixabay, ID 1573999

Antisemitism și whataboutism

Dar să revenim la oile noastre: whataboutism-ul românesc. În experiența mea personală cel mai frecvent whataboutism l-am întâlnit la antisemiți (după cum se poate vedea și din interpelarea din debutul articolului): de fiecare dată când am scris articole despre Holocaust, evrei, Mișcarea Legionară, Ion Antonescu, antisemitism, a venit automat replica: dar despre crimele comuniste sau despre evreii care au adus comunismul de ce nu vorbiți?

Aici se ridică mai multe probleme:

1. Lipsa de logică: cu alte cuvinte, bine le-au făcut cei care i-au persecutat pe evrei în perioada 1866 – 1944 (oameni de cultură – Alecsandri, Eminescu, Conta, Iorga etc. – guvernul Goga-Cuza, legionarii, Antonescu), pentru că știau că aceiași evrei (sau urmașii lor) aveau să aducă comunismul în România;
2. Falsitatea și antisemitismul afirmației: deși unii lideri comuniști erau evrei (Ana Pauker figurează la loc de frunte în demonologia antisemită, deși a fost eliminată din conducerea comunistă și exclusă din partid în 1952, iar cei doi conducători ai PCR în perioada 1945 – 1989 au fost etnici români, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, care inițial erau niște slugi plecate ale lui Stalin în România), ei au acționat în calitate de comuniști și nu de evrei. Mai mult, ei i-au persecutat și marginalizat pe evreii religioși și sioniști (mii dintre ei fiind aruncați în închisorile comuniste). Și pe urmă, dacă evreii au adus comunismul în România (cu ajutorul tancurilor sovietice), de ce s-au hotărât să emigreze în masă tocmai când avea să se instaureze raiul pe pământ?
3. Lipsa totală de empatie: imensa majoritate a evreilor victime ale Holocaustului din România erau complet nevinovați și n-aveau nicio legătură sau simpatie pentru comuniști. Majoritatea celor executați sumar, deportați, morți de boli, foame sau frig în perioada 1940 – 1944 erau bătrâni, femei și copii. Ce vină aveau acești oameni ca să plătească cu viața pentru că unii evrei (o minoritate) primiseră cu brațele deschise Armata Roșie când aceasta ocupase Basarabia, nordul Bucovinei și Herța în iunie 1940?

Directorul Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor, istoricul Adrian Cioflâncă, sintetiza astfel de atitudini într-un interviu la RFI:

„A condiționa memoria Holocaustului de memoria comunismului este ca și cum am intra în logica întoarsă pe dos a competiției totalitare dintre fascism și comunism.Am observat zilele acestea patru tipuri de raționamente:

1. Excluzionismul: memoria comunismului o exclude pe cea a Holocaustului. Excluzionismul introduce insidios sugestia că evreii au adus comunismul și că Holocaustul a fost cumva justificat, iar memoria Holocaustului e o formă de gratificare a comunismului. E categoria cea mai radicală în care găsim neo-legionari, antisemiți, anticomuniști nedemocratici etc.
2. Falsul comparatism, al celor care ne îndeamnă să comparăm Holocaustul și comunismul doar pentru a vedea asemănările sau pentru a atrage asupra comunismului tipul de atenție de care are parte Holocaustul. Falsul comparatism anulează diferențele și presupune că crima s-a produs în același fel într-o parte și în alta, or există și diferențe esențiale care trebuie recunoscute în orice demers de cunoaștere.
3. Universalismul suferinței. Pledat de cei care, atunci când aduci vorba de suferințele din timpul Holocaustului, îți invocă toate suferințele din lume și din toate timpurile. Efectul este că specificitatea Holocaustului își pierde semnificația și că agenții memoriei Holocaustului sunt făcuți datori să slujească pe altarul tuturor memoriilor.
4. Memoria simetrică. Este rezultatul unui tip de tranzacție, dacă nu chiar de șantaj: memoria comunismului îi spune memoriei Holocaustului că te las să te manifești dacă mergem braț la braț. Or este vorba de memorii parțial diferite, cu referențiale și resurse sociale uneori diferite. Memoria suferințelor din timpul comunismului trebuie să trăiască prin forțe proprii și să iasă din logica tranzacțională, care jignește memoria celor care au suferit în Holocaust.”

Whataboutism-ul se întâlnește azi frecvent și atunci când nostalgicii regimului Ceaușescu (sau urmașii celor care au trăit atunci) reacționează la reamintirea racilelor acelei societăți uneori prin negare, dar adeseori prin comparația cu prezentul, presupus a fi inferior perioadei „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Sunt menționate fabricile și uzinele care au dispărut, primirea lui Ceaușescu de tot felul de lideri occidentali și nu în ultimul rând otrăvurile de pe piața de alimente, importate din Occident, comparate cu cele din vremea comunismului (majoritatea raționalizate,„tacâmuri”, „adidași”, „calculatoare”, „nechezol” și altele de care apologeții comunismului ceaușist nu au nici cel mai vag habar).

Așadar, whataboutism-ul a devenit o metodă generalizată, întâlnită zilnic în mii și mii de exemple pe internet, unde a devenit un adevărat cancer.

Într-o perioadă de criză în care pandemia de Coronavirus a agravat scepticismul față rațiune și argumente raționale, whataboutism-ul nu face decât să împingă pe tot mai mulți înspre manifestări virtuale de extremism care la un moment dat se reflectă, într-un fel sau altul, în lumea reală.